Bolivia dă cu tifla crizei

26 novembre 2010

Într-o perioadă în care ţările dezvoltate ale Europei se dau de ceasul morţii să mărească vârsta de pensionare a populaţiei, Bolivia se pregăteşte să reducă vârsta legală de pensionare de la 65 la 58 de ani. Citiţi mai multe despre asta. Ştirea face furori în presa franceză. :)

Nu ştiu dacă proiectul preşedintelui Evo Morales va fi adoptat în Parlamentul Bolivian, dar dacă se va întâmpla, cred că mulţi europeni vor trece oceanul :) .

Cu CFR timpul nu mai are răbdare…

26 novembre 2010

Patru ani plini au trecut de când am lăsat scârţâitul fără vârstă al roţilor de tren pentru zdrăngănelile dureroase ale planetarelor ce-şi dau obştescul sfârşit în craterele patriei. Sunt patru ani în care m-am mulţumit să privesc prin geamul maşinii şerpuirea cu iz de poveste a puţinelor garnituri CFR care mai spintecă şinele. De la distanţă singura certitudine pe care mi-am format-o a fost că monştrii de fier sunt tot mai puţini şi mai leneşi… Pier înghiţiţi de alţi monştri, unii făcuţi din carne şi oase, odioşi prin lăcomia care le domină existenţa. Privită de aproape, imaginea dezastrului se completează în cele mai mici detalii…

Încă de la primii paşi în gară te izbeşte sentimentul de arhaic, ca şi cum ai fi nimerit într-o lume uitată de… lume. Nimic nu pare să se fi schimbat (în sensul de modernizare), dar lucrurile sunt totuşi aşa de schimbate… Buruieni care-şi fac loc nestingherite printre şine, o clădire a gării cu faţada chinuită de noroaie, peroane pustii, pe care nu mai mişună decât câini comunitari sunt elementele chipului palid, de muribund, al Căilor Ferate Române. Nici un indiciu că a trecut deja un deceniu din secolul XXI, ba chiar am senzaţia că în gară timpul a curs în sens invers, dinspre modernitate către epoca de piatră. Şi nu trebuie să îmi plimb gândurile cu mulţi ani în urmă ca să fac comparaţia. Cel mult cu un deceniu în urmă mai vedeai angajaţi ai CFR-ului îngrijindu-se de infrastructură, trenuri de marfă încă în circulaţie sau trenuri de călători succedându-se cu repeziciune în staţii, şuierând prietenos la întâlnirea pe şine. Astăzi peisajul ceferistic seamănă a moarte…

Am ajuns în gara … la orele amiezii, la ceasul în care sirena unei fabrici din apropiere suna pauza de masă. Clădirea gării seamănă cu o bătrână singură şi neputincioasă, părăsită de familie şi gata să-şi dea ultima suflare în singurătate absolută. În jur prea puţină mişcare, câţiva elevi de şcoală generală şi vreo doi pensionari aşteaptă apariţia trenului. Dincolo de linii paznicii gării îşi fac siesta. Nu, nu sunt angajaţi ai CFR, doar nişte câini aciuaţi acolo aşteptându-şi ora mesei. Intru să-mi procur biletul, după cum mă avertiza un afiş lipit direct pe geamul ghişeulu: « Cumpără-ţi bilet dacă vrei ca trenul tău să mai circule ». Ar fi trebuit să scrie « dacă vrei să călătoreşti în condiţii mai bune », dar la CFR pretenţiile se pare că nu sunt prea mari. Funcţionara îmi eliberează repede un bilet pentru a se întoarce la ocupaţia de bază – vopsitul unghiilor. Frapant contrastul dintre informatizarea de la ghişeu şi aspectul jalnic al clădirii în care acesta funcţionează, recunosc – parcă ar fi un cadavru îmbrăcat în costum de Armani. Ies la peron şi aştept. Clinchetul atât de familiar al barierelor care coboară mă anunţă că se apropie olteanu’.

Într-adevăr, la orizont îşi face apariţia agale, ca un călător împovărat de ani şi de drumul greu, personalul de Craiova. A sosit la timp – asta ca să le dau şi o bilă albă ceferiştilor. Mă reped înăuntru la căldură şi-mi găsesc un loc lângă geam. În vagon, lume nu prea multă. Personalul are neaşteptat de multe vagoane – nouă, găsesc repede o explicaţie. Lângă mine un ţigănuş chinuit rău de talente muzicale, aveam să constat mai târziu. Mai încolo un bărbat între două vârste cu un rucsac de pescar. În rest, pensionari paşnici angajaţi în discuţii dintre cele mai diverse. Bătrânul personal se pune în sfârşit la drum. Ochii îmi fug prin vagonul care mi-e atât de familiar: geamuri vechi şi murdare, cu tocurile roase de rugină, veşnicele banchete cu tapiţeria mai bătrână decât bunicul şi cu « amintiri » lăsate de cei care s-au perindat mai mult prin trenuri decât la şcoală, calorifere pe care nu le mai vezi de jegul ce le acoperă. Dar măcar e cald şi bine, atât de cald că unul dintre călători a hotărât să deschidă geamul.

De la geamul vagonului călătorul are imaginea unei ţări care fuge către fundul prăpastiei. Iar trenul mângâie alene buza abisului, tot mai aproape de prăbuşirea ultimă: terenuri agricole altădată încărcate de rod, azi din ce în ce mai mult abandonate; poteci de câmp şi maluri de râu mărginite cu munţi de gunoaie, veche meteahnă a românului; gări din care n-a mai rămas decât scheletul – te-ai aştepta să vezi oricând o fantomă ieşind prin pereţii scorojiţi sau prin uşa lipsă, ca-n horror-urile americane; linii de tren înghiţite complet de iarbă – şinele mocăniţei ar putea să mai fie or să fi fost furate de culegătorii de fiare – oricum nu se mai văd; dar în tren era linişte. Am spus era? Lângă mine ţigănuşul bolboroseşte neinteligibil ceva din Guţă. Se vrea a fi cântec, îmi dau seama mai târziu, dar nu reuşeşte decât să ne zgârie timpanele. Doi naşi trec nepăsători făcându-mi semn că vor controla mai târziu biletele.Pentru o clipă ţigănuşul îşi întrerupe recitalul ca să întrebe ce staţie urmează. Avea s-o facă iar şi iar până la sfârşitul călătoriei. Pare a fi singura lui grijă.

Garnitura se scurge agale către destinaţie, nepăsătoare la tristeţile pe care le străbate. Întâmpină cu un şuier de bucurie muncitorii de la şoseaua de centură a Sibiului, singurul punct viu de pe traseul pe care l-am parcurs. Se mişcă ceva şi în România, îmi zic. Imediat mă gândesc însă la greutatea cu care s-au construit câţiva kilometri de şosea şi-mi dau seama că nu-i nici o surpriză apropiata deschidere a centurii. Surpriză ar fi să fie o lucrare de calitate.

Între timp bătrânul şuierător se apropie de staţia finală, nu înainte de a trece prin triajul CFR de la intrarea în Sibiu. Locul acesta pare mai degrabă un Bellu al marfarelor. Zeci de vagoane roase de rugină zac pe şinele triajului. Nu mai are cine să le repare, şi nici motive pentru a o face nu mai sunt. Ce să mai transporte, şi pentru cine? Erau vii până trăiau fabricile şi uzinele- mândria România cu ani în urmă. Acum, că industria României s-a scufundat, iar firmele apărute de dincolo preferă, din raţiuni obscure, să-şi transporte marfa cu camioanele, vagoanele de marfă au fost trase pe linie moartă. Dezolantă imagine…

Absorbit de comparaţia trecut-prezent, nici nu observ că trenul îşi face intrarea triumfală în staţia Sibiu. Călătorii sunt deja la uşă, aşteptând oprirea. Primii care ne întâmpină nu sunt impiegaţi ai CFR-ului ci, aţi ghicit, câinii comunitari ai gării. Şapte, opt, nouă, numărătoarea pare să n-aibă sfârşit. I-o fi angajat CFR-ul pe post de paznici, să mai facă o economie! Din fericire, trenul mai parcurge câteva sute de metri, scăpându-ne astfel de misiunea ingrată a ocolirii lor. În cele din urmă, un şuierat scurt repetat de trei ori ne anunţă că putem coborî.

Gara Sibiu e şi ea pustie. Acelaşi aer rece de-ţi ingheaţă oasele mă face să grăbesc pasul. Nu mai am timp de observaţii, gara e oricum la fel ca întotdeauna, inclusiv pasajul subteran, cu pereţii infiltraţi de apă şi scări pe alocuri distruse. Nimic nu s-a modificat în bine,cu excepţia faţadei recent renovate. La CFR se pare că numai timpul mai schimbă lucrurile, în stilu-i caracteristic.

Despre tristeţe

23 novembre 2010

« Când eşti trist îţi vine să dormi şi să uiţi, îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale. Da, îţi vine să dormi când eşti trist şi să uiţi, dar când te trezeşti iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou. » (Ionel Teodoreanu)

Mult adevăr poartă vorbele lui Ionel Teodoreanu… Amărăciunea te aduce la acea stare în care nu mai vrei să faci nimic, absolut nimic, decât să cauţi o evadare, şi singura poartă prin care ai acces la o altă lume este somnul… Somnul te poartă lin spre lumea pe care ţi-o doreşti, pluteşti ca un fulg într-un vis confundat cu realitatea şi te simţi fericit cu adevărat, căci acolo nu mai este loc pentru dezamăgire şi  lacrimi… Acolo în visul cel dulce poţi fi alături de cei pe care i-ai pierdut pentru totdeauna, acolo poţi să dăruieşti şi să primeşti dragostea care în realitate ţi se refuză, acolo poţi să devii propriul tău erou, eliminând toate firele răului care-ţi întunecă viaţa.

Dar cât este de tragică trezirea… Am trăit de mai multe ori crunta prăbuşire în realitate şi totuşi nu pot descrie gustul mixului dintre dulceagul reveriei şi pelinul existenţei de zi cu zi. Acele clipe în care te întrebi cât din ce-ţi aminteşti este vis şi cât este realitate, apoi secundele în care realizezi că tocmai te-ai întors dintr-o călătorie plăcută şi-ţi simţi obrazul brăzdat de lacrimi abia uscate, sentimentul că i-ai mai pierdut odată pe cei dragi şi pe tine însuţi cel fără de cusur, toate astea nu fac decât să-ţi sporească disperarea în aşa măsură încât nu-ti mai doreşti decât să dormi mai mult şi să uiţi mai repede, să visezi mai departe o reîntâlnire cu Frumosul. Prin vis avem poate singura posibilitate pământească de a trăi în direct Paradisul, iar datoria noastră, odată ce i-am simţit magia, este să facem totul pentru ca dincolo să însemne pentru noi ceea ce înseamnă în această lume visul străin de tristeţe.

Să trăim deci frumos, indiferent câtă nefericire revarsă viaţa asupra noastră… Să ne alungăm tristeţile bucurându-ne de bucuria celor dragi nouă, să ne uităm defectele revelându-ne calităţile, să iubim ceea ce vrea inima noastră să iubim fără să aşteptăm răsplată… ea oricum va veni. Să nu fim trişti că am pierdut pe cineva drag, mai bine să ne bucurăm de clipele frumoase petrecute împreună.

Şi astfel viaţa ne va fi mai senină…

Sarkozy dă după muşte

20 novembre 2010

Nu ştiu dacă a mai avut cineva această impresie, dar l-am asemănat astăzi pe al nostru preşedinte cu un muscoi din acela enervant, care te bâzâie insistent tocmai atunci când eşti mai concentrat asupra unei chestiuni importante. Brrr, urâtă şi enervantă situaţie. Ce putea să facă şi bietul Sarkozy, decât să-şi iasă din fire. Doar nu era să fie diplomat cu o insectă? A folosit oricum diplomaţia după ce şi-a dat seama că muscoiul respectiv semăna izbitor cu preşedintele României :) .

O ţară cu corupţia-n şira spinării

19 novembre 2010

Dacă mai era vreo urmă de îndoială că suntem pentru cei care ne conduc o turmă de dobitoace, ultimele zile au risipit-o cu siguranţă. Vă vine să credeţi? Tot românul care se mai informează ştia de ani de zile că magistratul/poliţistul/politicianu-i frate cu interlopu’, numai ei, cei în cauză, se indignează ca nişte fete mari dezvirginate cu forţa, de parcă azi ar fi fost paraşutaţi în funcţiile pe care le deţin şi de la care au stors până şi ultima picătură de bunăstare cu parfum de corupţie. Au Şoricul gros parveniţii ăştia, ce mai! Însă ce poţi să le ceri, învaţă şi ei de la maestru. Doar el, Profesorul lor, a stat de bună-voie la masă cu un colorat pe nume Doru Măgaru, iar apoi s-a înrudit, prin frate-său, cu specimenul numit Bercea Mondialu’. Şi capac peste toate, şi-a însuşit drept imn electoral o manea clocită în promiscuitatea ţigăniei de mahala.

Nici că ne puteam aştepta de la altceva în aceste condiţii. Să rămânem muţi de uimire că un şef al Poliţiei sare public în apărarea unui interlop periculos? Să ne mai indignăm că superiorii lui ezită să-l zboare din Poliţie pe acest Şoric dezgustător? Ar trebui să mai fim şocaţi că preşedintele ţării face pe neştiutorul indignat peste poate că sub nasul lui viermuiesc astfel de lighioane? Aş, de unde! Lucrurile se văd şi de pe altă planetă, numai să vrei. Astăzi singurul lucru care ar trebui să ne mai revolte este sictirul cu care ne tratează ăia de i-am ales cică să ne conducă destinele. Din păcate suntem complet anesteziaţi, imuni până şi la bătaia de joc pe care ne-o servesc aleşii neamului.

Iar ei profită. Ultima găselniţă prin care chestorul-şef al Poliţiei, Fătuloiu, încearcă să scape basma-curată din scandalul Măraru, este o lovitură de imagine servită promt presei, care o înghite ca de obicei nemestecată. Dacă acest individ îşi imaginează că îşi poate salva fundul înscenându-şi singur o tentativă babană de corupţie, ei bine… are dreptate. Dar pe mine nu mă duce de nas cu astfel de gogoriţe.

Am fost nevoit să închid televizorul când am văzut cum presa a dat deja uitării cazul Măraru, pentru a se concentra asupra eroului Fătuloiu, omul care a denunţat o tentativă de corupţie care i-ar fi adus în conturi cca. 1 milion de euro. O şaradă de-a dreptul ridicolă, pe care o interpretez ca manevră a sistemului corupt prin care acesta îşi protejează clientela.  Abilă manevra, să recunoaştem. Pe de-o parte face uitate asasinatul de la Piatra-Neamţ şi tupeul comisarului Şoric. Pe de altă parte, îl transformă pe Fătuloiu din omul-negru în Albă-ca-Zăpada, personaj drag în ultima vreme unei anume tabere politice. Nu e o întâmplare valoarea uriaşă a mitei cu care ar fi fost momit Fătuloiu. Cu cât mai mare şpaga refuzată, cu atât mai mare creşterea credibilităţii individului în ochii prostimii. La urma urmei, o şpagă e o şpagă, indiferent că valorează 5 euro sau 1 milion de euro. Dar cine l-ar mai fi băgat în seamă pe individ dacă ar fi refuzat o sumă infimă?

Alt semn de întrebare: ce afacerist pătat ar fi riscat să ajungă cu asemenea şpagă la chestorul Fătuloiu, tocmai în plin scandal care-l implică şi pe acesta? Şi să-i ofere banii într-o parcare de lângă Ministerul de Interne? Tare aş vrea să aud un răspuns pertinent la această întrebare… Mi-e teamă însă că şi acest subiect va fi sufocat de altele, la fel de bine lucrate, până ce presa îi va uita şi pe Fătuloiu, şi pe Şoric, şi pe Tobă şi pe interlopii care-şi desfăşoară activitatea cot la cot cu capii Poliţiei. C-aşa merg lucrurile în România.

Adrian Păunescu, la adio

6 novembre 2010

S-a sfârşit suferinţa pământească a celui pe care puţini dintre noi l-am perceput la adevărata sa valoare. Un om vertical dincolo de orice aparenţe  şi un Poet în adevăratul sens al cuvântului şi-a luat astăzi rămas bun. A plecat trist fiindcă a iubit o ţară, nişte oameni care n-au fost capabili să-i răsplătească dragostea. Ce poate fi mai dureros decât asta?

Astăzi orice cuvinte spuse despre Adrian Păunescu dor, dar poate că merităm asta. Fie că-l lăudăm, fie că-l înjurăm, cuvintele noastre dor precum nişte lovituri de bici îndreptate asupra conştiinţei. Poate că ar trebui să ne abţinem de la vorbe. Injuriile nu-şi au locul niciodată în vocabularul unui om normal, iar laudele sunt în aceste momente de o cruntă ipocrizie. Dacă n-am ştiut să i le adresăm când omul Păunescu le putea auzi, măcar decenţa de a tăcea să o avem. Dacă n-am ştiut să-l apărăm în faţa revărsării de ură din sufletele veninoase ale unor rătăciţi, degeaba îi ridicăm acum statuie.

Adrian Păunescu a plecat, iar noi ne-am împuţinat încă odată. Suntem tot mai infimi, şi nu e nimeni ca să umple golurile.

Dumnezeu să-l ierte pe « părintele » părinţilor noştri!

 

 

 

 

Boc, eşti enervant de dobitoc!

27 octobre 2010

Îl ascult pe Boc şi nici măcar nu mă mai mir că ţara a ajuns în prăpastoe. Unde altundeva ar putea ajunge o maşină cu un şofer care nici nu cunoaşte regulile de circulaţie, dar nici creier nu are ca să evite accidentul?

Aceleaşi platitudini cu care deja eram obişnuiţi le-am auzit şi astăzi de la peruşul Boc. Că în 2007-2008 s-a cheltuit mai mult decât s-a produs, că România a ajuns să aibă 13 milioane de asistaţi social (să-i spună cineva boului că pensionarii nu sunt asistaţi social), că toţi au furat şi sunt de vină pentru criză, mai puţin guvernul Boc şi alte bla-bla-uri din astea specifice unor melopisttacus undulatus. De parcă în 2007-2008 nu tot Băsescu conducea ţara, alături de Tăriceanu, pe care tot el l-a adus în fruntea Guvernului. Oare crede Boc că am uitat cum la bilanţul mandatului său de preşedinte, în septembrie 2009,Traian Băsescu n-a găsit să-şi aroge alte rezultate pozitive decât cele ale Guvernului Tăriceanu, exact ceea ce blamează astăzi canalia de Boc?

 

Am înţeles…

26 octobre 2010

…de ce DNA îl cercetează pe omul de afaceri Ilie Carabulea tocmai în aceste zile. Omul trebuie împiedicat să-şi folosească firma de transport pentru a aduce la Bucureşti protestatarii sindicalişti mâine, în ziua în care se dezbate moţiunea de cenzură contra guvernului Boc. Se pare că metoda a funcţionat, după cum aflăm de aici

Bag mâna-n foc că după ce se liniştesc apele se linişteşte şi DNA-ul.

 

Doi penibili – Călin Blaga şi D. Chiseliţă

26 octobre 2010

Pentru mulţi dintre dvs. probabil că aceste două nume nu reprezintă nimic, Vă asigur că nici pentru mine. Scriu despre ei totuşi fiindcă indivizii sunt argumentul viu pentru stagnarea şi apoi decăderea presei locale sibiene. Aceşti doi indivizi se autointitulează jurnalişti deşi singura lor activitate de presă constă în bălăcărirea reciprocă pe bloguri sau prin paginile gazetelor la care se prefac că lucrează. Aceşti doi ciudaţi n-au înţeles încă, deşi au o vârstă, că esenţa meseriei lor este de a asigura cititorilor o presă de calitate, decentă şi fără suspiciuni de partizanat/plagiat. În loc de asta, indivizii se comportă precum doi neanderthalieni, ciomagindu-se reciproc în public şi sperând că astfel îşi demonstrează superioritatea. Atât pot, atât fac. Cum am putea aştepta de la ei jurnalism de calitate?

Dar haideţi să vi-i fac cunoscuţi. Pe scurt, Chiseliţă e omul războaielor cu cititorii. Scrie prost, foarte prost, şi mai nou se pare că s-a specializat în a « emana » articole despre comentariile cititorilor la articolele sale. Doar că în scriitura sa, el este mereu singurul care are dreptate, iar cititorii sunt mereu oaia neagră, criticii fiind, după el, plătiţi să injure pe net. Ziarist cu idei puţine şi fixe, mai mereu contrazicând făţiş realitatea evidentă oricărui om de bun-simţ, portocaliu din creştet până-n tălpi, Chiseliţă e după cum îi spune numele. Căutaţi-i dacă doriţi articolele prin arhiva ziarului « Tribuna » şi o să vă convingeţi. Eu unul link către asemenea mizerii nu dau.

În ultima sa excreţie intelectuală, omul dă impresia că a atins climaxul gazetăriei, datorită faptului că altă publicaţie (Sibiu 100%) se inspiră din articolele publicate în « Tribuna ». Numai că  exemplele lui Chiseliţă sunt pur şi simplu ridicole. El acuză celălalt cotidian că a preluat rubrica « Copiii săptămânii », inventată după capul lui de « Tribuna ». Eu îi spun că acea rubrică apare de ani buni în suplimentul de weekend al unui cotidian central (din păcate nu mai reţin numele), sub titlul « Copilul meu frumos ». Deci dacă « Sibiu 100% » a copiat de la « Tribuna », e bine de ştiut că şi « Tribuna » a copiat din presa centrală. Mai apoi, Chiseliţă atinge apogeul prostiei, acuzându-i pe adversari că au scris despre căminele studenţeşti la început de an universitar, de parcă acesta ar fi un subiect interzis altor publicaţii. Nu spun că în presă sibiană nu se practică din greu copiatul, şi nu mă îndoiesc că şi « Sibiu 100% »face parte din această categorie, dar argumentele lui Chiseliţă sunt pur şi simplu puerile. S-ar părea că în concepţia lui nimeni nu are voie să publice subiecte dacă acestea au fost deja tratate în « Tribuna ». De-a dreptul copilăresc!

Dar să lăsăm loc şi pentru Călin Blaga, « duşmanul » de la « Sibiu 100% ».Din scrierile sale, individul pare un ziarist măcinat de invidie, specializat în atacuri furibunde aruncate fără direcţie precisă. Ceva de genul « dăm în cine s-o nimeri, că până la urmă tot ţintim pe cine trebuie ». Exemplu: ţinta principală a urii călinblagiene este patronul « Tribunei », Ilie Carabulea. Numai că, în loc de anchete prin care să demaşte matrapazlâcurile respectivului afacerist, Blaga se rezumă la a scuipa înspre angajaţii şi afacerile acestuia, doar-doar o ricoşa ceva şi în figura şefului. Mai demult Blaga număra pe blogul personal accidentele în care erau implicate autocare ale firmei deţinute de Ilie Carabulea. Şi fiindcă numărul lor şi al victimelor nu-l mulţumea, mai băga ceva morţi de la el, mai dubla un accident (că doar şi sursele din presă sunt multiple), numai să se simtă el mulţumit. Acum, Blaga se războieşte direct cu angajaţii lui Ilie Carabulea, simţind probabil că numai aşa poate atinge orgasmul intelectual. Doar e mai simplu decât să iasă pe teren şi să-şi demonstreze faptic superioritatea în faţa celorlalţi.

Dar nu este Ilie Carabulea singura ţintă a pseudojurnalistului Blaga (ce ruşine că poartă acest nume!). Dacă ar fi fost, poate nu l-aş fi perceput în termeni atât de duri. Priviţi ce mostră de mârlănie am găsit pe blogul lui (parcă ar fi la Zoso) la ştirea prin care anunţa căsătoria prezentatoarei TV Laura Dobrotă de la Antena 1 Sibiu: « Orice s-ar zice despre Laura, fata pune la suflet multe. Probabil că escapadele tinereţii cu oamenii de afaceri au fost un moft…necesar vârstei ».Cu ce drept oare acest neanderthalian al presei sibiene îşi permite să emită astfel de mizerii? Aşa ceva pur şi simplu nu se face, indiferent de motive şi indiferent dacă lucrurile sunt adevărate sau nu. Dar când te-ai născut dobitoc nu prea ai alternative, faci ce-ţi dictează natura. Nu răsfoiesc mai departe prin WC-ul călinblagian că pute prea urât, chiar şi pentru o budă 100% sibiană.

La final reiterez concluzia trasă din analiza celor două cazuri din presa sibiană: până când nu vor înţelege cei care fac presă că superioritatea ţi-o manifeşti prin calitatea muncii tale, nu prin atacuri de bârlog, presa nu va ieşi din mocirla în care se scaldă.

Prost sa fii, tupeu sa ai!

25 octobre 2010

Fiindca locuiesc in Sibiu rasfoiesc des presa locala, aia sfrijita si cvasi-inexistenta in sensul de presa adevarata. Sambata, am avut ocazia sa constat ca « profesionistii » cotidianului Tribuna se pregatesc sa schimbe ceasul, titrand mare, pe prima pagina, ca in noaptea de 23 spre 24 octombrie Romania trece la ora de iarna. Asta desi ultima duminica a lunii octombrie este pe 31! Mare pacat ca articolul a fost sters de pe site a doua zi, dar am pastrat editia tiparita ca exemplu de cum-nu-se-face-presa (mai ales ca deschiderea de ziar a acelui numar a fost un articol penibil comandat de patron, proaspat intrat in conflict cu DNA).Ce m-a deranjat insa mai mult decat eroarea grosolana a fost motivul pentru care s-a produs, si mai ales « precizarea » de o nesimtire crasa aparuta in paginile ziarului de luni, 25 octombrie. Sa le luam pe rand.

Mai intai, trebuie sa spun ca articolul respectiv a fost copiat pur si simplu de pe un site (posibil Mediafax), fiind materialul aparut anul trecut cu ocazia trecerii la ora de iarna. Nici nu era greu sa-mi dau seama de asta, deoarece autorul furtului n-a avut macar bunul-simt sa-l verifice si sa actualizeze datele, astfel ca in articol apare ca data a schimbarii de ora noaptea de 24 spre 25 octombrie. Trecem peste asta, sa zicem ca a fost vorba doar de superficialitate generata poate de graba. Dar nimic nu justifica lipsa de reactie a redactiei ziarului, care s-a multumit sa repare gafa steargand articolul de pe site fara nici o explicatie. Si tineti cont ca vorbim de un ziar cu larga raspandire in zonele rurale, unde oamenii poate nu au alta sursa de informare, si chiar acolo unde au, acorda o mare incredere acestui ziar, astfel ca in lipsa unei corecturi rapide, toate treburile risca sa le fie date peste cap de prostia unei redactii. Ar fi fost normal desigur ca  »tribunistii » sa-si ceara scuze imediat pe site, si sa incerce sa repare gafa prin anunturi in media locala (ziare si televiziuni) – daca cititorii ar fi insemnat pentru ei si altceva decat o turma care inghite nemestecate produsele de calitate indoielnica livrate in paginile ziarului.

Dar ce vorbesc eu de scuze! Precizarea plina de tupeu ipocrit aparuta in ziarul de luni arata ca nu-i poti cere unui nesimtit sa spuna cand il mananca purecii. In loc sa recunoasca eroarea si sa-si asume vina, cerandu-si umil scuze, ca nu-i taia nimeni capul, autorul gafei vine si arunca vina pe Agentia Mediafax, care chipurile ar fi gresit prima. Doar ca scuza nu tine, si am aratat mai sus de ce. Sunt curios ce-ar zice cei de la Mediafax daca ar afla ca poarta vina pentru prostia altora? S-ar putea sa aflam… Doua lucruri sunt sigure insa: individul cu « precizarea » isi considera cititorii o masa de dobitoci pe care-i poate « face » dupa cum doreste, iar redactia ziarului « Tribuna » colcaie de incompetenti, fiindca nimeni de acolo n-a fost in stare sa vada o prostie mare cat muntele Everest, si nici macar s-o corecteze intr-un mod prin care sa evite a-si desconsidera cititorii.

Actualizare: Speriati probabil de comentariile dure ale cititorilor, cei de la Tribuna au sters dupa cateva ore si precizarea de pe site. Cum linkul de mai sus nu functioneaza, iata textul acesteia: « Dintr-o eroare independenta de noi, am « dat ceasul » mai repede cu o saptamana in paginile de sambata ale ziarului nostru. Ne cerem scuze cititorilor nostri pentru micul deranj pricinuit, si pentru partea noastra de vina. Restul de vina il lasam sursei citate in articol, respectiv agentia de Stiri Mediafax, care si ea a anuntat « in avans » trecerea la ora de iarna. Dar cine munceste mai si greseste. »

12345...9