Urări la ceas de sărbătoare

24 décembre 2010

În  seara de Ajun primiţi din partea mea cele mai sincere urări de bine! Fie ca Sfânta Sărbătoare a Crăciunului să vă fie prilej de alese bucurii alături de persoanele dragi vouă, iar magia acestei sărbători să vă însoţească oriunde veţi merge. Crăciun Fericit tuturor!

 

Balconiada, capitolul al patrulea

24 décembre 2010

Nu e un subiect tocmai potrivit pentru Ajunul Crăciunului ceea ce s-a întâmplat astăzi la balconul Parlamentului, însă gestul electricianului de la TVR are prea multe semnificaţii ca să-l trecem repede cu vederea. Este tragedia unui naţiuni reflectată într-o uriaşă oglindă care arată întregii lumi ce-au făcut aceşti politicieni mizerabili dintr-un popor căruia i-au promis de câte ori au avut ocazia că-l vor duce la nivel de egalitate cu ţările avansate ale Europei.

Adrian Sobaru nu este nici primul, nici ultimul român adus în pragul disperării de o guvernare coruptă, incompetentă şi nepăsătoare faţă de cetăţenii pe care-i reprezintă. Zilnic trecem cu vederea ştiri despre semeni ai noştri care fie aleg să-şi pună capăt zilelor învinşi de neajunsurile vieţii, fie sfârşesc de frig sau foame în casele lor devenite calote glaciare. Sunt drame care trec pe lângă noi cum trec episoadele unei telenovele de duzină, macabru spectacol al vieţii confundat adeseori insesizabil cu o ficţiune despre care credem că nu ne-ar putea atinge vreodată. Tocmai de aceea gestul angajatului TVR, petrecut în plină şedinţă a Parlamentului, sub lupa camerelor de filmare, are o însemnătate aparte. Locul, timpul şi momentul alese, precum şi modul de protest nu sunt deloc întâmplătoare, ba chiar au o simbolistică pe care nu ştiu dacă mulţi politicieni români vor putea să o înţeleagă vreodată. Cu sinceritate mă îndoiesc că acei oameni sub ochii cărora s-a petrecut tragedia vor fi capabili să vadă în Adrian Sobaru mai mult decât un personaj cu probleme psihice, de care e bine să se ferească. Să nu ne lăsăm înşelaţi de emoţia pe care parlamentarii au afişat-o în clipele imediat următoare incidentului şi să credem că îşi vor schimba modul de gândire şi acţiune. Ar fi o naivitate să credem că Parlamenul geme de oameni sensibili, măcinaţi de grija poporului muritor de foame. Dacă ar fi fost aşa, multe lucruri în România ar fi mers pe calea cea bună. Emoţia lor şi tremuriciul vocii veneau din faptul că realizau în premieră faptul că în România sunt în pericol. La urma urmei, omul putea să le cadă-n cap şi să-l ia pe oricare dintre ei pe lumea cealaltă… Sau putea alege să protesteze aruncându-le, vorba lui Ciuvică, un bolovan în cap. Tot SPP-ul din ţară nu ajunge pentru a opri astfel de gesturi, iată gândul care le-a dat de fapt emoţii politicienilor ieri după-amiază. Interesant de urmărit cât de des vor mai ieşi în public aceşti politicieni de azi înainte…

Cu episodul de astăzi România bifează a patra balconiadă din istoria recentă. Ne amintim că ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu a început, în august 1968, într-un balcon, şi tot într-un balcon a început sfârşitul erei ceauşiste, 21 de ani după. Ani mai târziu, în decembrie 2006, tot dintr-un balcon (acelaşi poate din care a sărit Adrian Sobaru), regimul Băsescu şi-a primit de la vechii comunişti porţia de huiduieli care l-a înălţat în sondaje, propulsându-l pe valul celui de-al doilea mandat. Ieri, 23 decembrie, episodul patru din « scena balconului », după alţi 21 de ani pierduţi sub neocomunismul deghizat în democraţie. Logica faptelor arată că urmează să se întâmple o schimbare în ţară. Nu spun că va fi un lucru neapărat bun, însă, precum în decembrie 1989 la Timişoara, semnalul a fost dat. Oamenii s-au săturat de batjocură şi aleg să protesteze extrem, şi nu va mai dura mult până când politicenii vor deveni ei înşişi victime ale celor pe care-i mai conduce doar foamea. Acesta e doar începutul, domnilor politicieni.

Un om disperat a dat tonul revoltei, vor urma şi alţii, care poate vor alege metode mai violente. Sfatul meu pentru politicieni este să iasă repede din scenă, fiindcă se va lăsa cu vărsare de sânge. Şi nu va fi doar sângele poporului.

Darul lui Moş Crăciun

23 décembre 2010

Moşule drag, să nu te superi că îndrăznesc să-ţi scriu acest răvaş. Poate e prea târziu şi deja ai plecat la drum să aduci bucurie în lume, ori poate că sunt prea mare ca să mai aştept ceva de la tine. Dar cred în nemăsurata ta dărnicie şi mai cred că nu contează vârsta atunci când te aşteptăm să ne bucuri inimile. Tu eşti în egală măsură moşul cel darnic pentru copiii mici şi pentru copiii mari, pentru toţi cei care cred în miracolul existenţei tale. Tu ai adus lumii, într-o noapte magică, darul cel mai de preţ, pe Pruncul cel Sfânt, şi de atunci n-ai încetat să deşerţi asupra noastră prea-minunatele tale daruri. Ne-ai adus vreme de milenii atâtea minunate cadouri, încât ştiu că nu te vei supăra dacă anul acesta îţi voi cere şi eu să-mi laşi ceva, nu în cizmuliţa de lângă brad, ci în inima cea mai dragă mie…

Bunule Moş Crăciun, nu vreau să-ţi cer acest lucru pentru mine, căci inima mea se poate mulţumi doar să nască iubire… Te rog în numele dragostei ce o port părinţilor mei şi celei mai dragi fiinţe din viaţa mea, insuflă-i Ei în inima-i minunată pulbere de iubire din iubirea ce i-o port cu atâta putere. Te rog cu multă smerenie Moşule, n-o fă decât dacă inima ei nu aparţine altcuiva, căci dacă e aşa, nu-ţi pot cere decât să-i menţii starea de bine, iar mie să-mi dai puterea de a mă bucura de zâmbetul ei cald ca un adevărat prieten… Moşule  drag, nu-ţi cer prea multe, cred. Îţi cer doar să mă ajuţi să pot oferi bucurie celor dragi mie, căci la asta tânjesc de atâta amar de vreme, şi tu ştii cel mai bine acest lucru. Nu pot să dau însă altora ceea ce mie îmi lipseşte cu desăvârşire, iată de ce mă adresez ţie, bunule, cu credinţa că apropiata ta venire îmi va aduce în sfârşit semne ale fericirii visate.

Moş Crăciun, tu eşti darnic cu cei care cred in tine, de aceea eu ştiu că-ţi vei aminti de mine. O să te aştept cu inima deschisă, iar dacă vei « uita » să treci pe la mine, nu mă voi supăra defel, dimpotrivă, voi înţelege că ai vizitat-o pe ea, nepreţuita mea prietenă, şi i-ai adus deja ceea ce aş vrea eu să-i oferi astăzi. O, Moşule, ce Crăciun minunat voi avea aşteptându-te! Chiar de vei lipsi din casa mea, eu tot mă voi bucura, fiindcă astfel îmi vei spune că Ea este deja fericită. Şi nimic altceva nu mai contează.

 

Săptămâna Crăciunului cu patimi

21 décembre 2010

Printre nori negri e greu să te bucuri de soare. Chiar dacă ştii că e acolo şi îi simţi căldura şi aştepţi să apară ca să te mângâie, cenuşa nebuloasă îţi răpeşte toată bucuria trăirii. Aşa întâmpin ceea ce ar trebui să fie marea bucurie a Naşterii, cu privirea rătăcind prin negura unei existenţe pe care mi-aş fi dorit-o mereu însorită. Din păcate n-am învăţat să ignor norii, şi nici nu am puterea s-o fac. Dimpotrivă, răceala lor îmi aduce ceva ce seamănă a moarte. Poate că sunt şi eu vinovat totuşi. Am eşuat în încercarea de a răspândi în jurul meu lumină. Dacă aş fi reuşit, n-aş mai fi căutat cu disperare lumina altora…

E săptămâna Crăciunului şi mă dor toate. Mă dor tăcerea tatălui meu şi vorbele grele, dar adevărate ale mamei mele, mă doare locul gol din inima mea ce-şi aşteaptă imposibila vindecare, mă doare singurătatea pe care nu mi-am dorit-o, dar am acceptat-o căutându-i mereu motivaţii. Mă dor nepăsarea şi nerecunoştinţa, mă doare lipsa Crăciunului fericit de altă dată. Dar cel mai mult mă doare faptul că nu pare să mă înţeleagă nimeni, fiindcă îmi lipseşte curajul de a mă face înţeles…

Vor veni şi vor trece aceste sărbători. Îmi voi promite iarăşi că de la anul voi fi alt om… Şi iarăşi voi fi nevoit să-mi încalc promisiunea. Dar poate că, în fond, nu-mi doresc să mă schimb… nu-mi doresc decât să mă mângâie o rază de soare, iar din preaplinul ei să dăruiesc şi celor pe care-i iubesc, să le pot arăta în sfârşit că n-am trăit degeaba.

Mircea Geoană- un politician de care avem nevoie

8 décembre 2010

Acest articol reprezintă o părere strict personală şi îl scriu fără nici o intenţie de a influenţa opţiunile politice ale cuiva. Îl scriu pur şi simplu din simpatie pentru un om politic marginalizat pe nedrept, dar perfect logic, de o clasă politică urât mirositoare.

L-am votat pe Mircea Geoană, recunosc, şi nu mi-e deloc ruşine de asta. Ba chiar aş zice că sunt împăcat cu mine însumi şi faţă de ţară. Astăzi pot privi fără sentimente mari de vinovăţie dezastrul în care ne-a aruncat un preşedinte cu apucături de om al grotelor, înconjurat de o armată de papagali pentru care verbul « a gândi » este o noţiune complet străină. În România lui Traian Băsescu văd însă, şi asta mă dezgustă fără măsură, modul abject prin care putregaiuri politice încearcă să elimine din prim-plan oameni care şi-au demonstrat în repetate rânduri valoare dată de inteligenţă pozitivă, bun-simţ şi onoare. Cine se aseamănă se adună, zice o vorbă românească, iar Mircea Geoană nu le seamănă deloc politrucilor care se dau de ceasul morţii să-şi elimine ghimpele care le stă în coaste. Aşa că atacurile repetate îndreptate asupra sa n-ar trebui să mai mire pe nimeni.

Dar Mircea Geoană are o problemă arhicunoscută şi n-am să trec peste asta. Este prea naiv din punct de vedere politic pentru a supravieţui între sălbăticiunile junglei politice. Iar adversarii exploatează din greu această « defecţiune » care, fie vorba între noi, ar fi o mare calitate umană, dacă lumea politică n-ar fi dominată de şmecheroi hârşiţi în rele, moşiţi în cazul ţării noastre de fosta Securitate. Reafirm cu toată sinceritatea, într-o lume corectă naivitatea d-lui Mircea Geoană ar fi o mare calitate, căci prezenţa ei indică, fără doar şi poate, un om străin de orice intenţie parşivă. Definitiv, de asta are nevoie politica românească. Păcat că profilul poporului român, aşa cum se vede în anul 2010, se mulează perfect pe tiparul canaliei ariviste: omul fără măsură în minciună, gata să facă orice lucru, indiferent cât de mârşav, doar pentru binele propriu- chiar să treacă peste cadavre.

Într-o astfel de ţară naivitatea domnului Geoană este o uriaşă piatră de moară. Degeaba văd cei care mai au bun-simţ şi destul creier ca să priceapă cum maeştrii păpuşari ai fostei Securităţi le taie sfoara păpuşilor nesupuse. Dacă nu le pot controla aşa cum îşi doresc, le caută repede la călcâiul lui Ahile şi treaba e rezolvată. Este prea evident că gaşca celor cu trecut tulbure nu acceptă intruşi în rândurile lor, doar nu degeaba membrii ei conduc România fără pauză, de 20 de ani. Să nu uităm cu ce s-au ocupat Ion Iliescu şi Traian Băsescu înainte de căderea comunismului! Ambii au avut acces la funcţii pe care doar preferaţii regimului le puteau obţine, după ce şi-ar fi dovedit fidelitatea. Doar nu le-au dispărut degeaba dosarele de la Securitate! Despre Mircea Geoană în schimb se ştie că a intrat în diplomaţie în 1990, până atunci lucrând ca inginer pe un şantier. O funcţie care poate nu-l scutea de colaborare cu Securitatea, dar nici nu-l obliga la asta, spre deosebire de ceilalţi doi. Inexplicabilă prin urmare miopia politică a electoratului român, dacă ne gândim că o privire simplă prin biografia celor doi candidaţi din 2009 ar fi lămurit o serie de lucruri pe care demagogia goală a politicianului căpitan de vapor reuşea să le minimalizeze.
Spun demagogie fiindcă asta este, în stare pură, avalanşa de atacuri mizere îndreptate în ultimii ani asupra politicianului Mircea Geoană. Chiar apelativul de « prostănac », cu care îl gratulează zilnic oameni fără nici un căpătâi, a fost patentat de inamicul public numărul 1 al anticomuniştilor de faţadă, Ion Iliescu, iar acum este folosit, cu o frenezie care frizează patologicul, tocmai de cei care-şi zbiară din toţi rărunchii ura faţă de fostul preşedinte al ţării. În afară de asta, ce i se mai reproşează lui Geoană face parte dintr-un arsenal ridicol de non-argumente pe care un om inteligent nici nu le-ar băga în seamă. Că s-a dus la Vântu? O greşeală într-adevăr fatală, dar lucrătura este evidentă, şi cred că numai un obişnuit cu astfel de manevre murdare ar fi putut să nu cadă în capcană. Că este fiul unui general al Armatei Române comuniste? N-are nici o însemnătate. Şi tatăl lui Traian Băsescu a fost fiu de ofiţer recrutat de PCR. Iar de părinţii unor intelectuali care-l susţin pe fostul marinar nu mai vorbesc cât rău au adus acestei ţări. Altceva mai avem? Ah, da, îi putem reproşa lui Geoană că un cumnat al său câştig, ca director de bancă de stat, 89,062 de lei pe lună. Dar oare analfabeta lu’ tata de la Parlamentul European cât câştigă, raportat şi la capacitatea sa intelectuală? Şi cum a putut oare ajunge acolo dacă nu cu sprijinul penal al tătucului? Sau hai să-i scoatem ochii că s-a dus în vizită la Moscova! De-a dreptul pueril, Băsescu ar vrea să fie şi el primit acolo, doar că nici un lider serios nu-l mai bagă în seamă pe măscăriciul vedetă doar în şatra OTV-ului.

Şi întrebări mai sunt, nenumărate. Ar fi foarte interesantă o punere în oglindă a celor două personalităţi, cu analiza trecutului şi a prezentului, a atitudinilor şi a faptelor cu care s-au prezentat în faţa românilor. Dincolo de vorbe trebuie să stea faptele, fiindcă ele nu mint. Iar astăzi avem nevoie mai mult ca oricând să vedem adevărul.

Va urma, în curând.

Cum m-am distrat cu OTV

6 décembre 2010

Ghiciţi ce subiect intens discutat la OTV m-a făcut aseară să zăbovesc mai multe minute în faţa coşmeliei pe care Dan Diaconescu o numeşte televiziune? Nu vă îngrijoraţi, n-am căzut lat de admiraţie în faţa « inteligenţei » gazdei şi a musafirilor, dar m-a cuprins un sentiment amestecat de amuzament şi greaţă de-a dreptul irezistibil. Şi cum să nu mă cuprindă, când oamenii ăia discutau foarte serios, fără vreun argument logic sau palpabil, despre falşi călugări care se plimbă prin Sibiu şi răpesc copii ca să le fure organele?

Să fiu sincer, am fost stupefiat la început, constatând că poveşti cu care ne speriau părinţii când eram mici ca să ne ţină în casă la teme au ajuns subiect de televiziune, fie ea şi otevistă. Păi ce ţară e asta, în care viitorul preşedinte al României să dea crezare unor poveşti pe care autorităţile se chinuie de săptămâni bune să le dezmintă? Uimitor este şi faptul că un ziarist pe care îl credeam serios, cu toate ţiglele pe acoperiş, alimentează fără jenă folclorul despre traficanţii de organe, deşi şchioapătă serios la capitolul argumentaţie. Nu vă pot da numele respectivului jurnalist, fiindcă l-am uitat pur şi simplu. Ştiţi dvs., ăla cu mutra fioroasă care făcea pe Terminatorul în tot felul de investigaţii jurnalistice, la Antena 1 parcă.

Concret ce făceau ciumpalacii? Încercau să ne convingă că falşi călugări umblă prin ţară şi răpesc copii pe care îi disecă ambulatoriu într-un microbuz de culoare neagră, apoi le duc organele şi le vând în străinătate. Rar mi-a fost dat să văd atâtea aberaţii în atât de puţine cuvinte. Argument irefutabil al măscăricilor: o fotografie identificată de ei în Sibiu, cu un grup de călugări plimbându-se prin centrul oraşului. Pe ecran titlu mare: doi copii din Poplaca- judeţul Sibiu, răpiţi şi găsiţi apoi fără organe. Nu mai conta că nimeni n-a raportat dispariţia vreunui copil, nu mai conta că nimeni n-a văzut maşina neagră fatidică, nu mai conta că organele nu se pot preleva după cum vrea mintea minusculă a lui Diaconescu sau a lui Radu nu-mai-ştiu-cum. Pentru ei nu era important decât să-şi susţină emisiunea. La urma urmei, fiecare dement din ţara asta a văzut măcar odată un grup de călugări plimbându-se pe stradă sau un microbuz negru traversând oraşul. Unii poate chiar au văzut microbuzul trecând prin apropierea unor călugări. Nu mai rămânea decât ca Diaconescu să aprindă fitilul pentru ca ratingul să explodeze.

Astfel, înarmaţi cu o fotografie identificată de ei ca fiind făcută în plin centru al Sibiului (Hotel Împăratul Romanilor), cei doi avizi de senzaţional au purces la treabă. Unde să fie oare făcută poza? Dar oare câţi călugări apar în ea? Or fi trei sau patru? Al patrulea pare a fi o umbră… Ba nu, pare să aibă un copil în braţe. Dar oare limuzina albă de lângă o fi oare maşina folosită pentru disecţie? Aproape că i se vede numărul… Dar oare copilul ăla e mort sau viu?

Mai e necesar să vă spun că în apropiere de zona Împăratul Romanilor se află Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi Facultatea de Teologie? Sau că limuzina respectivă ar putea aparţine unui musafir al hotelului, ori chiar patronului? Poate dacă dădeau de numărul maşinii cei doi măscărici ar fi avut parte de o surpriză… penală. Chiar îmi pare rău că în prostia lor n-au făcut-o. Cât despre faptul că nişte călugări umblă liberi în plin centrul oraşului… cred că ar trebui să-i dăm pe mâna Poliţiei, nu-i aşa Diaconescule? Oare cum îşi permit?

Una peste alta, între comic şi tragic peroraţiile celor doi îngrijoraţi de soarta naţiunii. De-a dreptul înspăimântătoare însă debandana din mintea consumatorului de OTV, gata să-l gâtuie pe primul monah care-i iese în cale, dacă DD îi spune s-o facă. Şi telespectatorul OTV votează iar, din păcate!

PS: A început episodul II, deja mi-a trecut amuzamentul, acum nu le mai ofer ălora decât scârbă! Cu ocazia asta am aflat şi numele jurnalistului pe care odată îl credeam întreg la cap – Sorin Ovidiu Bălan.

Protégé : Am pierdut o bucăţică de suflet…

2 décembre 2010

Cet article est protégé par un mot de passe. Pour le lire, veuillez saisir votre mot de passe ci-dessous :

Ziua unui popor fără ţară

1 décembre 2010

Astăzi este ziua naţională a României, o zi an de an mai fadă, mai plină de tristeţe, mai falsă. Este ziua care pentru majoritatea românilor a rămas o simplă însemnare în calendar, aşteptată nu ca sărbătoare a reîntregirii neamului, cât mai ales ca zi liberă nelucrătoare. Şi cum să nu fie aşa, când la 92 de ani de la Marea Unire asistăm la marea dezbinare a poporului, asuprit în propriul său hotar, împins în cea mai extremă sărăcie şi neputincios faţă de o clasă politică pentru care ţara este o marfă scoasă la mezat ca ultimă resursă de înavuţire personală.

Mai avem noi o ţară pe care s-o sărbătorim la 1 Decembrie? Formal, poate. Faptic, cu sigurnaţă nu. Aici, între graniţele a ceea ce se numeşte România, poporul român nu mai are de mult frâiele decizionale. Bunul nostru cel mai de preţ, pământul străbunilor noştri, ne este furat puţin câte puţin, cu complicitatea parşivă a politicienilor despre care credeam că ne reprezintă interesele. Cum să ne mai emoţionăm de ziua naţională când patriotismul este confundat voit cu extremismul politic sau chiar cu comunismul? Ce bucurie să mai avem când simţim că oamenii care ne conduc sunt doar nişte păpuşi teleghidate de interese străine? Îi vedem defilând de Ziua Naţională cu o făţărnicie ridicolă şi întristătoare, îi auzim cum îşi manifestă peste tot preţuirea şi dragostea pentru România şi pentru români, iar apoi cu prima acţiune pe care o întreprind mai dau o palmă bietului român ajuns să se întrebe dacă aceasta mai este ţara lui. Căci dacă ar fi, el ar trebui să simtă şi altceva decât dispreţ, sărăcie, neputinţă, ură, minciună.
Este 1 Decembrie 2010 şi de pe pământul sărbătorit astăzi lipsesc unitatea, armonia, bunul-simţ, iubirea. A nu se înţelege că acestea au dispărut, ele există acolo unde au fost întotdeauna, în inima noastră. Problema este că nu se mai văd de sub buruienile activismului politic, doar de se va găsi cineva suficient de răbdător care să le cultive. M-aş fi bucurat mai mult de această zi dacă liderii politici ai momentului (indiferent de culoare) ne-ar fi scutit de prezenţa lor supărătoare. De ce trebuie ca momentele solemne ale sărbătorii să fie umbrite în fiecare an de aceşti parveniţi care în repetate rânduri şi-au manifestat dispreţul faţă de România? S-ar zice că singurul om care a înţeles că nu e locul lui la manifestările de 1 Decembrie este Traian Băsescu, însă tare mi-e teamă că altele au fost motivele pentru care preşedintele a ales să se eschiveze.

Ar mai fi multe de spus despre semnificaţiile acestei zile astăzi, dar mă opresc fiindcă s-ar aduna prea multă tristeţe. La mulţi ani România!

 

S-a născut Partidul Proştilor care vor lua Plasă

30 novembre 2010

Un adevărat barometru al naivităţii, Partidul Poporului tocmai ce a fost avortat pe scena politică, la 5 luni după ce a fost conceput între zidurile sordide ale arestului. Aşadar treaba a devenit serioasă. Marii corupţi ai României au şi început să împacheteze pregătindu-se de ţări mai primitoare în vreme ce norii negri ai sărăciei degajează fruntea tâmpă a privitorului prin faţa căruia au şi început să curgă râuri de miere. Ce imagine idilică! S-a speriat până şi criza aşa de tare încât a fugit pe meleaguri îndepărtate, ochi de român otevist să n-o mai ajungă.

N-am zis-o eu, ci Dan Diaconescu o suge…rează. Ia auziţi aici măsuri de redresare a ţării: fiecare român va primi 20000 de euro, mărirea tuturor pensiilor şi salariilor, anularea taxelor şi impozitelor, un singur impozit pe venituri si proprietăţi, tribunal al poporului care să judece marii corupţi ai României, confiscarea averilor ilicite, tva redus la 10 procente, interzicerea subvenţionării partidelor, evacuarea demnitarilor din Casa Poporului şi Palatul Victoria, eliminarea salariilor lor, crearea companiei naţionale « Averea Poporului », condusă de un ales al poporului, statul va cumpăra toate terenurile nelucrate şi va investi în agricultură bio,  cetăţenii vor deveni juraţi alături de judecători, răspunderea materială pentru magistraţii care greşesc, interzicerea arestului preventiv, control o singură dată pe an pentru firme, statul va construi 200000 de locuinţe pe care le va închiria poporului… Aiureli care-l fac pe Corneliu Vadim Tudor mic copil pe lângă acest escroc interlop cu aere de salvator al naţiei, l-am numit pe Dan Diaconescu.

Nu mă voi apuca să comentez măsurile trâmbiţate de guru-ul prostiei, fiindcă orice om citav la cap îşi dă seama singur că e vorba de petarde populiste de cel mai prost gust. Nu vreau nici să mă gândesc că mulţi concetăţeni de-ai mei fac noapte albă pentru a se uita în gura ţiganului din Caracal. Vreau doar să fac nişte constatări.

1. Prin acest tip de discurs, Dan Diaconescu devine noul Vadim al politicii româneşti, şi ştim cu toţii cât de folositor i-a fost Corneliu Vadim Tudor lui Ion Iliescu. Oare cui îi va servi acum Dan Diaconescu? Ghici ciupercă…

2. Pentru mine este destul de clar că jocurile au fost făcute cu mult înainte de arestarea patronului OTV, aceasta fiind doar o parte a scenariului menită să-i crească lui Diaconescu cotele credibilităţii. Vă amintiţi desigur susţinerea OTV pentru Traian Băsescu şi cloaca portocalie, în timpul campaniei electorale din 2009 şi imediat după, susţinere pentru care PDL a pompat bani grei în conturile diaconescului. Ei bine, de ce să fi rupt părţile o relaţie atât de profitabilă? Explicaţia e foarte simplă. Fiindcă Traian Băsescu şi-a dat seama că nu-i ajută apariţiile frecvente la OTV. Pe scurt, ce câştiga pe-o parte, voturi ale prostimii, pierdea pe partea cealaltă, voturile intelectualilor. Şi cum prostimea oricum era de partea lui, că pentru ea îşi croise discursurile, preşedintele a făcut o mutare politic inteligentă, însă de o moralitate îndoielnică. Astfel a apărut ideea « arestării » lui Dan Diaconescu şi a creării unui partid politic care, sub pretextul luptei pentru clasa de jos, să smulgă cât mai multe voturi de la electoratul din păturile sărace ale ţării.

3. Vă întrebaţi poate care-i şmecheria pentru Traian Băsescu şi PDL. Simplu ca bună-ziua: voturile smulse de P.P. de la electoratul preponderent al PSD vor trece imediat după alegeri în visteria PDL. Mai exact, portocaliii vor înghiţi partiduleţul lui Diaconescu iar acesta se va alege cu un fotoliu călduţ în Parlamentul României, de unde va continua să arunce cu promisiuni absurde către un popor prea anemic ca să mai fie capabil de reacţii. Doar nu-şi imaginează cineva că Dan Diaconescu chiar se visează preşedinte. Omul e prea şmecher ca să nu-şi dea seama că preşedinţia e o pălărie pe care n-o va purta niciodată, şi prea abil ca să nu amuşine avantajele multiple pe care i le-ar oferi fotoliul de parlamentar.

Păcat de proştii care vor lua plasă cu acest Partid al Poporului, şi păcat de noi că împărţim cu ei aceeaşi ţară.

Un top care merită atenţie

29 novembre 2010

La fiecare sfârşit de an cotidianul francez « La Tribune » realizează un top al liderilor din ţările membre ale Uniunii Europene. Sunt apreciate activităţile acestora în ceea ce priveşte calităţile de lider, spiritul de echipă, atitudinea faţă de mediu, faţă de sistemul financiar, respectul pentru piaţa internă, Tratatul de la Lisabona şi angajamentul european. Juriul este format din jurnalişti proveniţi din toate ţarile membre UE, aşadar clasamentul poate fi un barometru credibil al popularităţii fiecăruia din cei 27 de lideri.

Vă prezint aici clasamentul de la finele anului 2009, cu promisiunea de a reveni atunci când jurnalul francez va publica şi topul din acest an.

 

12345...9