• Accueil
  • > Archives pour décembre 2010

Archive pour décembre 2010

La răscruce de ani

Vendredi 31 décembre 2010

Acum, când peste trupul veşted al lui 2010 se aşterne amintirea, vă doresc tuturor un an 2011 înfloritor, în care bucuriile să vă însoţească zilnic. Să iubiţi şi să fiţi iubiţi, să trăiţi frumos şi demn. Nu uitaţi că nu putem avea un an mai bun decât dacă noi înşine vom fi mai buni cu cei din jurul nostru. În pragul unui an nou haideţi să uităm egoismul şi răutăţile care ne umbresc viaţa şi să punem în prim-plan iubirea, bunătatea şi înţelegerea. Dacă vom reuşi să ne lăsăm dominaţi de aceste înalte sentimente, la anul pe vremea aceasta vom trage linie şi vom spune cu regret: « Ce păcat că se termină un an aşa de bun! ».

La mulţi ani tuturor, zâmbete multe să vă lumineze chipul în 2011!

 

Sfârşit de an, sfârşit de vis

Jeudi 30 décembre 2010

Giu, aceasta nu este o scrisoare de adio. Nu voi fi pregătit niciodată să-ţi spun adio. Dar te iubesc, şi dacă asta este alegerea ta eu trebuie să mă supun. Nu ştii cât de mult mă doare să las în urmă toate amintirile frumoase legate de tine. Chiar dacă bănuiam că va sosi acest moment, sorbeam cu nesaţ fiecare secundă de bucurie alături de tine, din priviri făceam dragoste cu tine şi eram fericit cu adevărat, o fericire atât de substanţială încât nici conştiinţa că într-o zi se va termina nu o putea umbri. Ai fost şi vei rămâne o persoană importantă în viaţa mea, o persoană la care mă voi raporta întotdeauna cu emoţie şi tandreţe. N-am avut şansa să te ţin de mână, nici să-ţi sărut fruntea şi obrajii, nici să-mi trec mâinile prin părul tău. N-am putut nici măcar să te îmbrăţişez şi să-ţi spun cât de mult ţin la tine. Dar am dorit să-ţi arăt acest lucru prin alte fapte, minore poate şi fără însemnătate, dar pe care le-am făcut cu cea mai aleasă bucurie.

Atât am putut, draga mea, atât mi-am permis. Niciodată n-aş fi putut umbri în vreun fel relaţia ta cu X, de asta am preferat să-ţi fiu un bun prieten şi nimic mai mult. Acum , după gestul meu dinainte de Crăciun, realizez că te-am pierdut pentru totdeauna şi ca prietenă. Dar aş fi regretat toată viaţa dacă nu ţi-aş fi oferit acea mică şi neînsemnată atenţie. Iartă-mă dacă gestul meu te-a jignit în vreun fel. N-am vrut decât să-mi văd cu propriii ochi posibilităţile de a fi lângă tine. Îmi pare rău că răspunsul tău a fost negativ, dar nu sunt dezamăgit. Ştiu că aşa e cel mai bine pentru tine. Întotdeauna mi-am dorit ca tu să fii fericită şi mă bucur cu sinceritate că ai parte de fericire alături de scumpul tău.

Pentru mine anul 2010 se încheie trist şi nu ştiu în ce măsură voi mai avea puterea s-o iau de la capăt. Mă simt foarte rău pentru că inima mi-e grea ca plumbul. E greutatea unui nou eşec personal care-mi zdruncină iar din temelii încrederea în mine, dar pentru care sunt unicul responsabil. Sunt din nou foarte singur, chiar mai singur decât înainte, fiindcă în marea mea bucurie de a fi aproape de tine i-am ignorat pe puţinii prieteni pe care-i mai aveam. Nu mai erai decât tu în viaţa mea, numai de la tine mai aşteptam un telefon, un zâmbet, ceilalţi deveniseră nişte simpli intruşi pe care-i tratam cu ignoranţă. Dac-ai şti cât mă bucura fiecare vorbă schimbată cu tine… cât mă bucura acest « scârbici » pentru că îmi dădea şansa să te am în preajmă, uneori şi numai cinci minute pe zi… cinci minute care mă hrăneau o zi întreagă, făcându-mă să-mi aştept cu poftă doza următoare…

Of, Giu, atât îmi pare de rău că s-a terminat totul… Acum « scârbiciul » meu a devenit un teren arid, pe care mă ard tălpile să-l părăsesc… din păcate păşesc în a mea viaţă şi mai aridă, în care singura oază de bucurie rămân pozele tale de HI5, din care sorb ca o albinuţă zâmbetul tău ce încă îmi aduce atâta bucurie pură, şi amintirile cu tine…

Giu, eu am înţeles de ce nu mi-ai răspuns la ultimul telefon, după Crăciun, şi nu te învinovăţesc că n-ai făcut-o. Sunt un intrus în viaţa ta, un intrus care şi-a permis să viseze prea departe, doar să viseze… Am căzut în capcana visului deşart conştient că îmi voi frânge inima, şi ţi-am pierdut şi prietenia. Te rog un singur lucru, să nu mă desconsideri, n-am vrut niciodată să par impertinet, să-ţi pângăresc frumuseţea, puritatea, draga mea. Tu eşti specială şi ai provocat în sufletul meu sentimente speciale, asta a fost tot. Dar mintea mea s-a opus inimii şi a învins. Căci dacă inima îmi dicta mereu « ea e aleasa, spune-i-o! »mintea îmi zicea « oferă-i libertatea să aleagă, fiindcă dragostea înseamnă libertate. » Mai bine că raţiunea a învins inima, mai bine…

Acum , la adio, nu pot decât să-ţi doresc o viaţă minunată alături de prinţul tău. Sunteţi minunaţi împreună şi asta e mare lucru. Bucură-l pe el cu zâmbetul tău cald, fiindcă din zâmbetul tău se nasc toate bucuriile celui care te iubeşte. Adio prietenă dragă, îţi mulţumesc pentru prezenţa în viaţa mea, pentru că m-ai scos o vreme sub razele binefăcătoare ale iubirii.

Băsescu e… cum îl vede lumea

Dimanche 26 décembre 2010

Şi ce altceva ar putea exprima mai bine părerea lumii astăzi, în epoca expansiunii Internetului, decât motorul de căutare Google? Fiindcă este încă sărbătoare, abordez astăzi un subiect care mie personal mi-a adus zâmbetul pe buze. Sper să vă placă şi vouă, chiar e distractiv să aflăm ce caută cel mai des pe Google românii despre preşedintele ţării.

Să încep cu definiţia Băsescului, bag « Băsescu e » în burta motorului de căutare şi iată ce iese:

cum e Băsescu

Cred că vă imaginaţi motivele pentru care au căutat românii fiecare dintre cuvintele de mai sus :) . Doar nu vă imaginaţi că îi caută cineva adresa de email ca să-i spună cât de bine conduce ţara.

Altă variantă pe care v-o sugerez este daţi search pe google la « Băsescu » urmat de fiecare literă a alfabetului. Am încercat « Băsescu a » şi priviţi ce-a ieşit:

 

ce face Băsescu

Vă las vouă « plăcerea » să descoperiţi prin această metodă istoria mandatelor de preşedinte ale lui Traian Băsescu. Chiar dacă n-o să găsiţi prea multe lucruri pozitive, priviţi partea amuzantă a lucrurilor :)

Urări la ceas de sărbătoare

Vendredi 24 décembre 2010

În  seara de Ajun primiţi din partea mea cele mai sincere urări de bine! Fie ca Sfânta Sărbătoare a Crăciunului să vă fie prilej de alese bucurii alături de persoanele dragi vouă, iar magia acestei sărbători să vă însoţească oriunde veţi merge. Crăciun Fericit tuturor!

 

Balconiada, capitolul al patrulea

Vendredi 24 décembre 2010

Nu e un subiect tocmai potrivit pentru Ajunul Crăciunului ceea ce s-a întâmplat astăzi la balconul Parlamentului, însă gestul electricianului de la TVR are prea multe semnificaţii ca să-l trecem repede cu vederea. Este tragedia unui naţiuni reflectată într-o uriaşă oglindă care arată întregii lumi ce-au făcut aceşti politicieni mizerabili dintr-un popor căruia i-au promis de câte ori au avut ocazia că-l vor duce la nivel de egalitate cu ţările avansate ale Europei.

Adrian Sobaru nu este nici primul, nici ultimul român adus în pragul disperării de o guvernare coruptă, incompetentă şi nepăsătoare faţă de cetăţenii pe care-i reprezintă. Zilnic trecem cu vederea ştiri despre semeni ai noştri care fie aleg să-şi pună capăt zilelor învinşi de neajunsurile vieţii, fie sfârşesc de frig sau foame în casele lor devenite calote glaciare. Sunt drame care trec pe lângă noi cum trec episoadele unei telenovele de duzină, macabru spectacol al vieţii confundat adeseori insesizabil cu o ficţiune despre care credem că nu ne-ar putea atinge vreodată. Tocmai de aceea gestul angajatului TVR, petrecut în plină şedinţă a Parlamentului, sub lupa camerelor de filmare, are o însemnătate aparte. Locul, timpul şi momentul alese, precum şi modul de protest nu sunt deloc întâmplătoare, ba chiar au o simbolistică pe care nu ştiu dacă mulţi politicieni români vor putea să o înţeleagă vreodată. Cu sinceritate mă îndoiesc că acei oameni sub ochii cărora s-a petrecut tragedia vor fi capabili să vadă în Adrian Sobaru mai mult decât un personaj cu probleme psihice, de care e bine să se ferească. Să nu ne lăsăm înşelaţi de emoţia pe care parlamentarii au afişat-o în clipele imediat următoare incidentului şi să credem că îşi vor schimba modul de gândire şi acţiune. Ar fi o naivitate să credem că Parlamenul geme de oameni sensibili, măcinaţi de grija poporului muritor de foame. Dacă ar fi fost aşa, multe lucruri în România ar fi mers pe calea cea bună. Emoţia lor şi tremuriciul vocii veneau din faptul că realizau în premieră faptul că în România sunt în pericol. La urma urmei, omul putea să le cadă-n cap şi să-l ia pe oricare dintre ei pe lumea cealaltă… Sau putea alege să protesteze aruncându-le, vorba lui Ciuvică, un bolovan în cap. Tot SPP-ul din ţară nu ajunge pentru a opri astfel de gesturi, iată gândul care le-a dat de fapt emoţii politicienilor ieri după-amiază. Interesant de urmărit cât de des vor mai ieşi în public aceşti politicieni de azi înainte…

Cu episodul de astăzi România bifează a patra balconiadă din istoria recentă. Ne amintim că ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu a început, în august 1968, într-un balcon, şi tot într-un balcon a început sfârşitul erei ceauşiste, 21 de ani după. Ani mai târziu, în decembrie 2006, tot dintr-un balcon (acelaşi poate din care a sărit Adrian Sobaru), regimul Băsescu şi-a primit de la vechii comunişti porţia de huiduieli care l-a înălţat în sondaje, propulsându-l pe valul celui de-al doilea mandat. Ieri, 23 decembrie, episodul patru din « scena balconului », după alţi 21 de ani pierduţi sub neocomunismul deghizat în democraţie. Logica faptelor arată că urmează să se întâmple o schimbare în ţară. Nu spun că va fi un lucru neapărat bun, însă, precum în decembrie 1989 la Timişoara, semnalul a fost dat. Oamenii s-au săturat de batjocură şi aleg să protesteze extrem, şi nu va mai dura mult până când politicenii vor deveni ei înşişi victime ale celor pe care-i mai conduce doar foamea. Acesta e doar începutul, domnilor politicieni.

Un om disperat a dat tonul revoltei, vor urma şi alţii, care poate vor alege metode mai violente. Sfatul meu pentru politicieni este să iasă repede din scenă, fiindcă se va lăsa cu vărsare de sânge. Şi nu va fi doar sângele poporului.

Darul lui Moş Crăciun

Jeudi 23 décembre 2010

Moşule drag, să nu te superi că îndrăznesc să-ţi scriu acest răvaş. Poate e prea târziu şi deja ai plecat la drum să aduci bucurie în lume, ori poate că sunt prea mare ca să mai aştept ceva de la tine. Dar cred în nemăsurata ta dărnicie şi mai cred că nu contează vârsta atunci când te aşteptăm să ne bucuri inimile. Tu eşti în egală măsură moşul cel darnic pentru copiii mici şi pentru copiii mari, pentru toţi cei care cred în miracolul existenţei tale. Tu ai adus lumii, într-o noapte magică, darul cel mai de preţ, pe Pruncul cel Sfânt, şi de atunci n-ai încetat să deşerţi asupra noastră prea-minunatele tale daruri. Ne-ai adus vreme de milenii atâtea minunate cadouri, încât ştiu că nu te vei supăra dacă anul acesta îţi voi cere şi eu să-mi laşi ceva, nu în cizmuliţa de lângă brad, ci în inima cea mai dragă mie…

Bunule Moş Crăciun, nu vreau să-ţi cer acest lucru pentru mine, căci inima mea se poate mulţumi doar să nască iubire… Te rog în numele dragostei ce o port părinţilor mei şi celei mai dragi fiinţe din viaţa mea, insuflă-i Ei în inima-i minunată pulbere de iubire din iubirea ce i-o port cu atâta putere. Te rog cu multă smerenie Moşule, n-o fă decât dacă inima ei nu aparţine altcuiva, căci dacă e aşa, nu-ţi pot cere decât să-i menţii starea de bine, iar mie să-mi dai puterea de a mă bucura de zâmbetul ei cald ca un adevărat prieten… Moşule  drag, nu-ţi cer prea multe, cred. Îţi cer doar să mă ajuţi să pot oferi bucurie celor dragi mie, căci la asta tânjesc de atâta amar de vreme, şi tu ştii cel mai bine acest lucru. Nu pot să dau însă altora ceea ce mie îmi lipseşte cu desăvârşire, iată de ce mă adresez ţie, bunule, cu credinţa că apropiata ta venire îmi va aduce în sfârşit semne ale fericirii visate.

Moş Crăciun, tu eşti darnic cu cei care cred in tine, de aceea eu ştiu că-ţi vei aminti de mine. O să te aştept cu inima deschisă, iar dacă vei « uita » să treci pe la mine, nu mă voi supăra defel, dimpotrivă, voi înţelege că ai vizitat-o pe ea, nepreţuita mea prietenă, şi i-ai adus deja ceea ce aş vrea eu să-i oferi astăzi. O, Moşule, ce Crăciun minunat voi avea aşteptându-te! Chiar de vei lipsi din casa mea, eu tot mă voi bucura, fiindcă astfel îmi vei spune că Ea este deja fericită. Şi nimic altceva nu mai contează.

 

Săptămâna Crăciunului cu patimi

Mardi 21 décembre 2010

Printre nori negri e greu să te bucuri de soare. Chiar dacă ştii că e acolo şi îi simţi căldura şi aştepţi să apară ca să te mângâie, cenuşa nebuloasă îţi răpeşte toată bucuria trăirii. Aşa întâmpin ceea ce ar trebui să fie marea bucurie a Naşterii, cu privirea rătăcind prin negura unei existenţe pe care mi-aş fi dorit-o mereu însorită. Din păcate n-am învăţat să ignor norii, şi nici nu am puterea s-o fac. Dimpotrivă, răceala lor îmi aduce ceva ce seamănă a moarte. Poate că sunt şi eu vinovat totuşi. Am eşuat în încercarea de a răspândi în jurul meu lumină. Dacă aş fi reuşit, n-aş mai fi căutat cu disperare lumina altora…

E săptămâna Crăciunului şi mă dor toate. Mă dor tăcerea tatălui meu şi vorbele grele, dar adevărate ale mamei mele, mă doare locul gol din inima mea ce-şi aşteaptă imposibila vindecare, mă doare singurătatea pe care nu mi-am dorit-o, dar am acceptat-o căutându-i mereu motivaţii. Mă dor nepăsarea şi nerecunoştinţa, mă doare lipsa Crăciunului fericit de altă dată. Dar cel mai mult mă doare faptul că nu pare să mă înţeleagă nimeni, fiindcă îmi lipseşte curajul de a mă face înţeles…

Vor veni şi vor trece aceste sărbători. Îmi voi promite iarăşi că de la anul voi fi alt om… Şi iarăşi voi fi nevoit să-mi încalc promisiunea. Dar poate că, în fond, nu-mi doresc să mă schimb… nu-mi doresc decât să mă mângâie o rază de soare, iar din preaplinul ei să dăruiesc şi celor pe care-i iubesc, să le pot arăta în sfârşit că n-am trăit degeaba.

Mircea Geoană- un politician de care avem nevoie

Mercredi 8 décembre 2010

Acest articol reprezintă o părere strict personală şi îl scriu fără nici o intenţie de a influenţa opţiunile politice ale cuiva. Îl scriu pur şi simplu din simpatie pentru un om politic marginalizat pe nedrept, dar perfect logic, de o clasă politică urât mirositoare.

L-am votat pe Mircea Geoană, recunosc, şi nu mi-e deloc ruşine de asta. Ba chiar aş zice că sunt împăcat cu mine însumi şi faţă de ţară. Astăzi pot privi fără sentimente mari de vinovăţie dezastrul în care ne-a aruncat un preşedinte cu apucături de om al grotelor, înconjurat de o armată de papagali pentru care verbul « a gândi » este o noţiune complet străină. În România lui Traian Băsescu văd însă, şi asta mă dezgustă fără măsură, modul abject prin care putregaiuri politice încearcă să elimine din prim-plan oameni care şi-au demonstrat în repetate rânduri valoare dată de inteligenţă pozitivă, bun-simţ şi onoare. Cine se aseamănă se adună, zice o vorbă românească, iar Mircea Geoană nu le seamănă deloc politrucilor care se dau de ceasul morţii să-şi elimine ghimpele care le stă în coaste. Aşa că atacurile repetate îndreptate asupra sa n-ar trebui să mai mire pe nimeni.

Dar Mircea Geoană are o problemă arhicunoscută şi n-am să trec peste asta. Este prea naiv din punct de vedere politic pentru a supravieţui între sălbăticiunile junglei politice. Iar adversarii exploatează din greu această « defecţiune » care, fie vorba între noi, ar fi o mare calitate umană, dacă lumea politică n-ar fi dominată de şmecheroi hârşiţi în rele, moşiţi în cazul ţării noastre de fosta Securitate. Reafirm cu toată sinceritatea, într-o lume corectă naivitatea d-lui Mircea Geoană ar fi o mare calitate, căci prezenţa ei indică, fără doar şi poate, un om străin de orice intenţie parşivă. Definitiv, de asta are nevoie politica românească. Păcat că profilul poporului român, aşa cum se vede în anul 2010, se mulează perfect pe tiparul canaliei ariviste: omul fără măsură în minciună, gata să facă orice lucru, indiferent cât de mârşav, doar pentru binele propriu- chiar să treacă peste cadavre.

Într-o astfel de ţară naivitatea domnului Geoană este o uriaşă piatră de moară. Degeaba văd cei care mai au bun-simţ şi destul creier ca să priceapă cum maeştrii păpuşari ai fostei Securităţi le taie sfoara păpuşilor nesupuse. Dacă nu le pot controla aşa cum îşi doresc, le caută repede la călcâiul lui Ahile şi treaba e rezolvată. Este prea evident că gaşca celor cu trecut tulbure nu acceptă intruşi în rândurile lor, doar nu degeaba membrii ei conduc România fără pauză, de 20 de ani. Să nu uităm cu ce s-au ocupat Ion Iliescu şi Traian Băsescu înainte de căderea comunismului! Ambii au avut acces la funcţii pe care doar preferaţii regimului le puteau obţine, după ce şi-ar fi dovedit fidelitatea. Doar nu le-au dispărut degeaba dosarele de la Securitate! Despre Mircea Geoană în schimb se ştie că a intrat în diplomaţie în 1990, până atunci lucrând ca inginer pe un şantier. O funcţie care poate nu-l scutea de colaborare cu Securitatea, dar nici nu-l obliga la asta, spre deosebire de ceilalţi doi. Inexplicabilă prin urmare miopia politică a electoratului român, dacă ne gândim că o privire simplă prin biografia celor doi candidaţi din 2009 ar fi lămurit o serie de lucruri pe care demagogia goală a politicianului căpitan de vapor reuşea să le minimalizeze.
Spun demagogie fiindcă asta este, în stare pură, avalanşa de atacuri mizere îndreptate în ultimii ani asupra politicianului Mircea Geoană. Chiar apelativul de « prostănac », cu care îl gratulează zilnic oameni fără nici un căpătâi, a fost patentat de inamicul public numărul 1 al anticomuniştilor de faţadă, Ion Iliescu, iar acum este folosit, cu o frenezie care frizează patologicul, tocmai de cei care-şi zbiară din toţi rărunchii ura faţă de fostul preşedinte al ţării. În afară de asta, ce i se mai reproşează lui Geoană face parte dintr-un arsenal ridicol de non-argumente pe care un om inteligent nici nu le-ar băga în seamă. Că s-a dus la Vântu? O greşeală într-adevăr fatală, dar lucrătura este evidentă, şi cred că numai un obişnuit cu astfel de manevre murdare ar fi putut să nu cadă în capcană. Că este fiul unui general al Armatei Române comuniste? N-are nici o însemnătate. Şi tatăl lui Traian Băsescu a fost fiu de ofiţer recrutat de PCR. Iar de părinţii unor intelectuali care-l susţin pe fostul marinar nu mai vorbesc cât rău au adus acestei ţări. Altceva mai avem? Ah, da, îi putem reproşa lui Geoană că un cumnat al său câştig, ca director de bancă de stat, 89,062 de lei pe lună. Dar oare analfabeta lu’ tata de la Parlamentul European cât câştigă, raportat şi la capacitatea sa intelectuală? Şi cum a putut oare ajunge acolo dacă nu cu sprijinul penal al tătucului? Sau hai să-i scoatem ochii că s-a dus în vizită la Moscova! De-a dreptul pueril, Băsescu ar vrea să fie şi el primit acolo, doar că nici un lider serios nu-l mai bagă în seamă pe măscăriciul vedetă doar în şatra OTV-ului.

Şi întrebări mai sunt, nenumărate. Ar fi foarte interesantă o punere în oglindă a celor două personalităţi, cu analiza trecutului şi a prezentului, a atitudinilor şi a faptelor cu care s-au prezentat în faţa românilor. Dincolo de vorbe trebuie să stea faptele, fiindcă ele nu mint. Iar astăzi avem nevoie mai mult ca oricând să vedem adevărul.

Va urma, în curând.

Cum m-am distrat cu OTV

Lundi 6 décembre 2010

Ghiciţi ce subiect intens discutat la OTV m-a făcut aseară să zăbovesc mai multe minute în faţa coşmeliei pe care Dan Diaconescu o numeşte televiziune? Nu vă îngrijoraţi, n-am căzut lat de admiraţie în faţa « inteligenţei » gazdei şi a musafirilor, dar m-a cuprins un sentiment amestecat de amuzament şi greaţă de-a dreptul irezistibil. Şi cum să nu mă cuprindă, când oamenii ăia discutau foarte serios, fără vreun argument logic sau palpabil, despre falşi călugări care se plimbă prin Sibiu şi răpesc copii ca să le fure organele?

Să fiu sincer, am fost stupefiat la început, constatând că poveşti cu care ne speriau părinţii când eram mici ca să ne ţină în casă la teme au ajuns subiect de televiziune, fie ea şi otevistă. Păi ce ţară e asta, în care viitorul preşedinte al României să dea crezare unor poveşti pe care autorităţile se chinuie de săptămâni bune să le dezmintă? Uimitor este şi faptul că un ziarist pe care îl credeam serios, cu toate ţiglele pe acoperiş, alimentează fără jenă folclorul despre traficanţii de organe, deşi şchioapătă serios la capitolul argumentaţie. Nu vă pot da numele respectivului jurnalist, fiindcă l-am uitat pur şi simplu. Ştiţi dvs., ăla cu mutra fioroasă care făcea pe Terminatorul în tot felul de investigaţii jurnalistice, la Antena 1 parcă.

Concret ce făceau ciumpalacii? Încercau să ne convingă că falşi călugări umblă prin ţară şi răpesc copii pe care îi disecă ambulatoriu într-un microbuz de culoare neagră, apoi le duc organele şi le vând în străinătate. Rar mi-a fost dat să văd atâtea aberaţii în atât de puţine cuvinte. Argument irefutabil al măscăricilor: o fotografie identificată de ei în Sibiu, cu un grup de călugări plimbându-se prin centrul oraşului. Pe ecran titlu mare: doi copii din Poplaca- judeţul Sibiu, răpiţi şi găsiţi apoi fără organe. Nu mai conta că nimeni n-a raportat dispariţia vreunui copil, nu mai conta că nimeni n-a văzut maşina neagră fatidică, nu mai conta că organele nu se pot preleva după cum vrea mintea minusculă a lui Diaconescu sau a lui Radu nu-mai-ştiu-cum. Pentru ei nu era important decât să-şi susţină emisiunea. La urma urmei, fiecare dement din ţara asta a văzut măcar odată un grup de călugări plimbându-se pe stradă sau un microbuz negru traversând oraşul. Unii poate chiar au văzut microbuzul trecând prin apropierea unor călugări. Nu mai rămânea decât ca Diaconescu să aprindă fitilul pentru ca ratingul să explodeze.

Astfel, înarmaţi cu o fotografie identificată de ei ca fiind făcută în plin centru al Sibiului (Hotel Împăratul Romanilor), cei doi avizi de senzaţional au purces la treabă. Unde să fie oare făcută poza? Dar oare câţi călugări apar în ea? Or fi trei sau patru? Al patrulea pare a fi o umbră… Ba nu, pare să aibă un copil în braţe. Dar oare limuzina albă de lângă o fi oare maşina folosită pentru disecţie? Aproape că i se vede numărul… Dar oare copilul ăla e mort sau viu?

Mai e necesar să vă spun că în apropiere de zona Împăratul Romanilor se află Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi Facultatea de Teologie? Sau că limuzina respectivă ar putea aparţine unui musafir al hotelului, ori chiar patronului? Poate dacă dădeau de numărul maşinii cei doi măscărici ar fi avut parte de o surpriză… penală. Chiar îmi pare rău că în prostia lor n-au făcut-o. Cât despre faptul că nişte călugări umblă liberi în plin centrul oraşului… cred că ar trebui să-i dăm pe mâna Poliţiei, nu-i aşa Diaconescule? Oare cum îşi permit?

Una peste alta, între comic şi tragic peroraţiile celor doi îngrijoraţi de soarta naţiunii. De-a dreptul înspăimântătoare însă debandana din mintea consumatorului de OTV, gata să-l gâtuie pe primul monah care-i iese în cale, dacă DD îi spune s-o facă. Şi telespectatorul OTV votează iar, din păcate!

PS: A început episodul II, deja mi-a trecut amuzamentul, acum nu le mai ofer ălora decât scârbă! Cu ocazia asta am aflat şi numele jurnalistului pe care odată îl credeam întreg la cap – Sorin Ovidiu Bălan.

Protégé : Am pierdut o bucăţică de suflet…

Jeudi 2 décembre 2010

Cet article est protégé par un mot de passe. Pour le lire, veuillez saisir votre mot de passe ci-dessous :

12