• Accueil
  • > Archives pour novembre 2010

Archive pour novembre 2010

S-a născut Partidul Proştilor care vor lua Plasă

Mardi 30 novembre 2010

Un adevărat barometru al naivităţii, Partidul Poporului tocmai ce a fost avortat pe scena politică, la 5 luni după ce a fost conceput între zidurile sordide ale arestului. Aşadar treaba a devenit serioasă. Marii corupţi ai României au şi început să împacheteze pregătindu-se de ţări mai primitoare în vreme ce norii negri ai sărăciei degajează fruntea tâmpă a privitorului prin faţa căruia au şi început să curgă râuri de miere. Ce imagine idilică! S-a speriat până şi criza aşa de tare încât a fugit pe meleaguri îndepărtate, ochi de român otevist să n-o mai ajungă.

N-am zis-o eu, ci Dan Diaconescu o suge…rează. Ia auziţi aici măsuri de redresare a ţării: fiecare român va primi 20000 de euro, mărirea tuturor pensiilor şi salariilor, anularea taxelor şi impozitelor, un singur impozit pe venituri si proprietăţi, tribunal al poporului care să judece marii corupţi ai României, confiscarea averilor ilicite, tva redus la 10 procente, interzicerea subvenţionării partidelor, evacuarea demnitarilor din Casa Poporului şi Palatul Victoria, eliminarea salariilor lor, crearea companiei naţionale « Averea Poporului », condusă de un ales al poporului, statul va cumpăra toate terenurile nelucrate şi va investi în agricultură bio,  cetăţenii vor deveni juraţi alături de judecători, răspunderea materială pentru magistraţii care greşesc, interzicerea arestului preventiv, control o singură dată pe an pentru firme, statul va construi 200000 de locuinţe pe care le va închiria poporului… Aiureli care-l fac pe Corneliu Vadim Tudor mic copil pe lângă acest escroc interlop cu aere de salvator al naţiei, l-am numit pe Dan Diaconescu.

Nu mă voi apuca să comentez măsurile trâmbiţate de guru-ul prostiei, fiindcă orice om citav la cap îşi dă seama singur că e vorba de petarde populiste de cel mai prost gust. Nu vreau nici să mă gândesc că mulţi concetăţeni de-ai mei fac noapte albă pentru a se uita în gura ţiganului din Caracal. Vreau doar să fac nişte constatări.

1. Prin acest tip de discurs, Dan Diaconescu devine noul Vadim al politicii româneşti, şi ştim cu toţii cât de folositor i-a fost Corneliu Vadim Tudor lui Ion Iliescu. Oare cui îi va servi acum Dan Diaconescu? Ghici ciupercă…

2. Pentru mine este destul de clar că jocurile au fost făcute cu mult înainte de arestarea patronului OTV, aceasta fiind doar o parte a scenariului menită să-i crească lui Diaconescu cotele credibilităţii. Vă amintiţi desigur susţinerea OTV pentru Traian Băsescu şi cloaca portocalie, în timpul campaniei electorale din 2009 şi imediat după, susţinere pentru care PDL a pompat bani grei în conturile diaconescului. Ei bine, de ce să fi rupt părţile o relaţie atât de profitabilă? Explicaţia e foarte simplă. Fiindcă Traian Băsescu şi-a dat seama că nu-i ajută apariţiile frecvente la OTV. Pe scurt, ce câştiga pe-o parte, voturi ale prostimii, pierdea pe partea cealaltă, voturile intelectualilor. Şi cum prostimea oricum era de partea lui, că pentru ea îşi croise discursurile, preşedintele a făcut o mutare politic inteligentă, însă de o moralitate îndoielnică. Astfel a apărut ideea « arestării » lui Dan Diaconescu şi a creării unui partid politic care, sub pretextul luptei pentru clasa de jos, să smulgă cât mai multe voturi de la electoratul din păturile sărace ale ţării.

3. Vă întrebaţi poate care-i şmecheria pentru Traian Băsescu şi PDL. Simplu ca bună-ziua: voturile smulse de P.P. de la electoratul preponderent al PSD vor trece imediat după alegeri în visteria PDL. Mai exact, portocaliii vor înghiţi partiduleţul lui Diaconescu iar acesta se va alege cu un fotoliu călduţ în Parlamentul României, de unde va continua să arunce cu promisiuni absurde către un popor prea anemic ca să mai fie capabil de reacţii. Doar nu-şi imaginează cineva că Dan Diaconescu chiar se visează preşedinte. Omul e prea şmecher ca să nu-şi dea seama că preşedinţia e o pălărie pe care n-o va purta niciodată, şi prea abil ca să nu amuşine avantajele multiple pe care i le-ar oferi fotoliul de parlamentar.

Păcat de proştii care vor lua plasă cu acest Partid al Poporului, şi păcat de noi că împărţim cu ei aceeaşi ţară.

Un top care merită atenţie

Lundi 29 novembre 2010

La fiecare sfârşit de an cotidianul francez « La Tribune » realizează un top al liderilor din ţările membre ale Uniunii Europene. Sunt apreciate activităţile acestora în ceea ce priveşte calităţile de lider, spiritul de echipă, atitudinea faţă de mediu, faţă de sistemul financiar, respectul pentru piaţa internă, Tratatul de la Lisabona şi angajamentul european. Juriul este format din jurnalişti proveniţi din toate ţarile membre UE, aşadar clasamentul poate fi un barometru credibil al popularităţii fiecăruia din cei 27 de lideri.

Vă prezint aici clasamentul de la finele anului 2009, cu promisiunea de a reveni atunci când jurnalul francez va publica şi topul din acest an.

 

Bolivia dă cu tifla crizei

Vendredi 26 novembre 2010

Într-o perioadă în care ţările dezvoltate ale Europei se dau de ceasul morţii să mărească vârsta de pensionare a populaţiei, Bolivia se pregăteşte să reducă vârsta legală de pensionare de la 65 la 58 de ani. Citiţi mai multe despre asta. Ştirea face furori în presa franceză. :)

Nu ştiu dacă proiectul preşedintelui Evo Morales va fi adoptat în Parlamentul Bolivian, dar dacă se va întâmpla, cred că mulţi europeni vor trece oceanul :) .

Cu CFR timpul nu mai are răbdare…

Vendredi 26 novembre 2010

Patru ani plini au trecut de când am lăsat scârţâitul fără vârstă al roţilor de tren pentru zdrăngănelile dureroase ale planetarelor ce-şi dau obştescul sfârşit în craterele patriei. Sunt patru ani în care m-am mulţumit să privesc prin geamul maşinii şerpuirea cu iz de poveste a puţinelor garnituri CFR care mai spintecă şinele. De la distanţă singura certitudine pe care mi-am format-o a fost că monştrii de fier sunt tot mai puţini şi mai leneşi… Pier înghiţiţi de alţi monştri, unii făcuţi din carne şi oase, odioşi prin lăcomia care le domină existenţa. Privită de aproape, imaginea dezastrului se completează în cele mai mici detalii…

Încă de la primii paşi în gară te izbeşte sentimentul de arhaic, ca şi cum ai fi nimerit într-o lume uitată de… lume. Nimic nu pare să se fi schimbat (în sensul de modernizare), dar lucrurile sunt totuşi aşa de schimbate… Buruieni care-şi fac loc nestingherite printre şine, o clădire a gării cu faţada chinuită de noroaie, peroane pustii, pe care nu mai mişună decât câini comunitari sunt elementele chipului palid, de muribund, al Căilor Ferate Române. Nici un indiciu că a trecut deja un deceniu din secolul XXI, ba chiar am senzaţia că în gară timpul a curs în sens invers, dinspre modernitate către epoca de piatră. Şi nu trebuie să îmi plimb gândurile cu mulţi ani în urmă ca să fac comparaţia. Cel mult cu un deceniu în urmă mai vedeai angajaţi ai CFR-ului îngrijindu-se de infrastructură, trenuri de marfă încă în circulaţie sau trenuri de călători succedându-se cu repeziciune în staţii, şuierând prietenos la întâlnirea pe şine. Astăzi peisajul ceferistic seamănă a moarte…

Am ajuns în gara … la orele amiezii, la ceasul în care sirena unei fabrici din apropiere suna pauza de masă. Clădirea gării seamănă cu o bătrână singură şi neputincioasă, părăsită de familie şi gata să-şi dea ultima suflare în singurătate absolută. În jur prea puţină mişcare, câţiva elevi de şcoală generală şi vreo doi pensionari aşteaptă apariţia trenului. Dincolo de linii paznicii gării îşi fac siesta. Nu, nu sunt angajaţi ai CFR, doar nişte câini aciuaţi acolo aşteptându-şi ora mesei. Intru să-mi procur biletul, după cum mă avertiza un afiş lipit direct pe geamul ghişeulu: « Cumpără-ţi bilet dacă vrei ca trenul tău să mai circule ». Ar fi trebuit să scrie « dacă vrei să călătoreşti în condiţii mai bune », dar la CFR pretenţiile se pare că nu sunt prea mari. Funcţionara îmi eliberează repede un bilet pentru a se întoarce la ocupaţia de bază – vopsitul unghiilor. Frapant contrastul dintre informatizarea de la ghişeu şi aspectul jalnic al clădirii în care acesta funcţionează, recunosc – parcă ar fi un cadavru îmbrăcat în costum de Armani. Ies la peron şi aştept. Clinchetul atât de familiar al barierelor care coboară mă anunţă că se apropie olteanu’.

Într-adevăr, la orizont îşi face apariţia agale, ca un călător împovărat de ani şi de drumul greu, personalul de Craiova. A sosit la timp – asta ca să le dau şi o bilă albă ceferiştilor. Mă reped înăuntru la căldură şi-mi găsesc un loc lângă geam. În vagon, lume nu prea multă. Personalul are neaşteptat de multe vagoane – nouă, găsesc repede o explicaţie. Lângă mine un ţigănuş chinuit rău de talente muzicale, aveam să constat mai târziu. Mai încolo un bărbat între două vârste cu un rucsac de pescar. În rest, pensionari paşnici angajaţi în discuţii dintre cele mai diverse. Bătrânul personal se pune în sfârşit la drum. Ochii îmi fug prin vagonul care mi-e atât de familiar: geamuri vechi şi murdare, cu tocurile roase de rugină, veşnicele banchete cu tapiţeria mai bătrână decât bunicul şi cu « amintiri » lăsate de cei care s-au perindat mai mult prin trenuri decât la şcoală, calorifere pe care nu le mai vezi de jegul ce le acoperă. Dar măcar e cald şi bine, atât de cald că unul dintre călători a hotărât să deschidă geamul.

De la geamul vagonului călătorul are imaginea unei ţări care fuge către fundul prăpastiei. Iar trenul mângâie alene buza abisului, tot mai aproape de prăbuşirea ultimă: terenuri agricole altădată încărcate de rod, azi din ce în ce mai mult abandonate; poteci de câmp şi maluri de râu mărginite cu munţi de gunoaie, veche meteahnă a românului; gări din care n-a mai rămas decât scheletul – te-ai aştepta să vezi oricând o fantomă ieşind prin pereţii scorojiţi sau prin uşa lipsă, ca-n horror-urile americane; linii de tren înghiţite complet de iarbă – şinele mocăniţei ar putea să mai fie or să fi fost furate de culegătorii de fiare – oricum nu se mai văd; dar în tren era linişte. Am spus era? Lângă mine ţigănuşul bolboroseşte neinteligibil ceva din Guţă. Se vrea a fi cântec, îmi dau seama mai târziu, dar nu reuşeşte decât să ne zgârie timpanele. Doi naşi trec nepăsători făcându-mi semn că vor controla mai târziu biletele.Pentru o clipă ţigănuşul îşi întrerupe recitalul ca să întrebe ce staţie urmează. Avea s-o facă iar şi iar până la sfârşitul călătoriei. Pare a fi singura lui grijă.

Garnitura se scurge agale către destinaţie, nepăsătoare la tristeţile pe care le străbate. Întâmpină cu un şuier de bucurie muncitorii de la şoseaua de centură a Sibiului, singurul punct viu de pe traseul pe care l-am parcurs. Se mişcă ceva şi în România, îmi zic. Imediat mă gândesc însă la greutatea cu care s-au construit câţiva kilometri de şosea şi-mi dau seama că nu-i nici o surpriză apropiata deschidere a centurii. Surpriză ar fi să fie o lucrare de calitate.

Între timp bătrânul şuierător se apropie de staţia finală, nu înainte de a trece prin triajul CFR de la intrarea în Sibiu. Locul acesta pare mai degrabă un Bellu al marfarelor. Zeci de vagoane roase de rugină zac pe şinele triajului. Nu mai are cine să le repare, şi nici motive pentru a o face nu mai sunt. Ce să mai transporte, şi pentru cine? Erau vii până trăiau fabricile şi uzinele- mândria România cu ani în urmă. Acum, că industria României s-a scufundat, iar firmele apărute de dincolo preferă, din raţiuni obscure, să-şi transporte marfa cu camioanele, vagoanele de marfă au fost trase pe linie moartă. Dezolantă imagine…

Absorbit de comparaţia trecut-prezent, nici nu observ că trenul îşi face intrarea triumfală în staţia Sibiu. Călătorii sunt deja la uşă, aşteptând oprirea. Primii care ne întâmpină nu sunt impiegaţi ai CFR-ului ci, aţi ghicit, câinii comunitari ai gării. Şapte, opt, nouă, numărătoarea pare să n-aibă sfârşit. I-o fi angajat CFR-ul pe post de paznici, să mai facă o economie! Din fericire, trenul mai parcurge câteva sute de metri, scăpându-ne astfel de misiunea ingrată a ocolirii lor. În cele din urmă, un şuierat scurt repetat de trei ori ne anunţă că putem coborî.

Gara Sibiu e şi ea pustie. Acelaşi aer rece de-ţi ingheaţă oasele mă face să grăbesc pasul. Nu mai am timp de observaţii, gara e oricum la fel ca întotdeauna, inclusiv pasajul subteran, cu pereţii infiltraţi de apă şi scări pe alocuri distruse. Nimic nu s-a modificat în bine,cu excepţia faţadei recent renovate. La CFR se pare că numai timpul mai schimbă lucrurile, în stilu-i caracteristic.

Despre tristeţe

Mardi 23 novembre 2010

« Când eşti trist îţi vine să dormi şi să uiţi, îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale. Da, îţi vine să dormi când eşti trist şi să uiţi, dar când te trezeşti iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou. » (Ionel Teodoreanu)

Mult adevăr poartă vorbele lui Ionel Teodoreanu… Amărăciunea te aduce la acea stare în care nu mai vrei să faci nimic, absolut nimic, decât să cauţi o evadare, şi singura poartă prin care ai acces la o altă lume este somnul… Somnul te poartă lin spre lumea pe care ţi-o doreşti, pluteşti ca un fulg într-un vis confundat cu realitatea şi te simţi fericit cu adevărat, căci acolo nu mai este loc pentru dezamăgire şi  lacrimi… Acolo în visul cel dulce poţi fi alături de cei pe care i-ai pierdut pentru totdeauna, acolo poţi să dăruieşti şi să primeşti dragostea care în realitate ţi se refuză, acolo poţi să devii propriul tău erou, eliminând toate firele răului care-ţi întunecă viaţa.

Dar cât este de tragică trezirea… Am trăit de mai multe ori crunta prăbuşire în realitate şi totuşi nu pot descrie gustul mixului dintre dulceagul reveriei şi pelinul existenţei de zi cu zi. Acele clipe în care te întrebi cât din ce-ţi aminteşti este vis şi cât este realitate, apoi secundele în care realizezi că tocmai te-ai întors dintr-o călătorie plăcută şi-ţi simţi obrazul brăzdat de lacrimi abia uscate, sentimentul că i-ai mai pierdut odată pe cei dragi şi pe tine însuţi cel fără de cusur, toate astea nu fac decât să-ţi sporească disperarea în aşa măsură încât nu-ti mai doreşti decât să dormi mai mult şi să uiţi mai repede, să visezi mai departe o reîntâlnire cu Frumosul. Prin vis avem poate singura posibilitate pământească de a trăi în direct Paradisul, iar datoria noastră, odată ce i-am simţit magia, este să facem totul pentru ca dincolo să însemne pentru noi ceea ce înseamnă în această lume visul străin de tristeţe.

Să trăim deci frumos, indiferent câtă nefericire revarsă viaţa asupra noastră… Să ne alungăm tristeţile bucurându-ne de bucuria celor dragi nouă, să ne uităm defectele revelându-ne calităţile, să iubim ceea ce vrea inima noastră să iubim fără să aşteptăm răsplată… ea oricum va veni. Să nu fim trişti că am pierdut pe cineva drag, mai bine să ne bucurăm de clipele frumoase petrecute împreună.

Şi astfel viaţa ne va fi mai senină…

Sarkozy dă după muşte

Samedi 20 novembre 2010

Nu ştiu dacă a mai avut cineva această impresie, dar l-am asemănat astăzi pe al nostru preşedinte cu un muscoi din acela enervant, care te bâzâie insistent tocmai atunci când eşti mai concentrat asupra unei chestiuni importante. Brrr, urâtă şi enervantă situaţie. Ce putea să facă şi bietul Sarkozy, decât să-şi iasă din fire. Doar nu era să fie diplomat cu o insectă? A folosit oricum diplomaţia după ce şi-a dat seama că muscoiul respectiv semăna izbitor cu preşedintele României :) .

O ţară cu corupţia-n şira spinării

Vendredi 19 novembre 2010

Dacă mai era vreo urmă de îndoială că suntem pentru cei care ne conduc o turmă de dobitoace, ultimele zile au risipit-o cu siguranţă. Vă vine să credeţi? Tot românul care se mai informează ştia de ani de zile că magistratul/poliţistul/politicianu-i frate cu interlopu’, numai ei, cei în cauză, se indignează ca nişte fete mari dezvirginate cu forţa, de parcă azi ar fi fost paraşutaţi în funcţiile pe care le deţin şi de la care au stors până şi ultima picătură de bunăstare cu parfum de corupţie. Au Şoricul gros parveniţii ăştia, ce mai! Însă ce poţi să le ceri, învaţă şi ei de la maestru. Doar el, Profesorul lor, a stat de bună-voie la masă cu un colorat pe nume Doru Măgaru, iar apoi s-a înrudit, prin frate-său, cu specimenul numit Bercea Mondialu’. Şi capac peste toate, şi-a însuşit drept imn electoral o manea clocită în promiscuitatea ţigăniei de mahala.

Nici că ne puteam aştepta de la altceva în aceste condiţii. Să rămânem muţi de uimire că un şef al Poliţiei sare public în apărarea unui interlop periculos? Să ne mai indignăm că superiorii lui ezită să-l zboare din Poliţie pe acest Şoric dezgustător? Ar trebui să mai fim şocaţi că preşedintele ţării face pe neştiutorul indignat peste poate că sub nasul lui viermuiesc astfel de lighioane? Aş, de unde! Lucrurile se văd şi de pe altă planetă, numai să vrei. Astăzi singurul lucru care ar trebui să ne mai revolte este sictirul cu care ne tratează ăia de i-am ales cică să ne conducă destinele. Din păcate suntem complet anesteziaţi, imuni până şi la bătaia de joc pe care ne-o servesc aleşii neamului.

Iar ei profită. Ultima găselniţă prin care chestorul-şef al Poliţiei, Fătuloiu, încearcă să scape basma-curată din scandalul Măraru, este o lovitură de imagine servită promt presei, care o înghite ca de obicei nemestecată. Dacă acest individ îşi imaginează că îşi poate salva fundul înscenându-şi singur o tentativă babană de corupţie, ei bine… are dreptate. Dar pe mine nu mă duce de nas cu astfel de gogoriţe.

Am fost nevoit să închid televizorul când am văzut cum presa a dat deja uitării cazul Măraru, pentru a se concentra asupra eroului Fătuloiu, omul care a denunţat o tentativă de corupţie care i-ar fi adus în conturi cca. 1 milion de euro. O şaradă de-a dreptul ridicolă, pe care o interpretez ca manevră a sistemului corupt prin care acesta îşi protejează clientela.  Abilă manevra, să recunoaştem. Pe de-o parte face uitate asasinatul de la Piatra-Neamţ şi tupeul comisarului Şoric. Pe de altă parte, îl transformă pe Fătuloiu din omul-negru în Albă-ca-Zăpada, personaj drag în ultima vreme unei anume tabere politice. Nu e o întâmplare valoarea uriaşă a mitei cu care ar fi fost momit Fătuloiu. Cu cât mai mare şpaga refuzată, cu atât mai mare creşterea credibilităţii individului în ochii prostimii. La urma urmei, o şpagă e o şpagă, indiferent că valorează 5 euro sau 1 milion de euro. Dar cine l-ar mai fi băgat în seamă pe individ dacă ar fi refuzat o sumă infimă?

Alt semn de întrebare: ce afacerist pătat ar fi riscat să ajungă cu asemenea şpagă la chestorul Fătuloiu, tocmai în plin scandal care-l implică şi pe acesta? Şi să-i ofere banii într-o parcare de lângă Ministerul de Interne? Tare aş vrea să aud un răspuns pertinent la această întrebare… Mi-e teamă însă că şi acest subiect va fi sufocat de altele, la fel de bine lucrate, până ce presa îi va uita şi pe Fătuloiu, şi pe Şoric, şi pe Tobă şi pe interlopii care-şi desfăşoară activitatea cot la cot cu capii Poliţiei. C-aşa merg lucrurile în România.

Adrian Păunescu, la adio

Samedi 6 novembre 2010

S-a sfârşit suferinţa pământească a celui pe care puţini dintre noi l-am perceput la adevărata sa valoare. Un om vertical dincolo de orice aparenţe  şi un Poet în adevăratul sens al cuvântului şi-a luat astăzi rămas bun. A plecat trist fiindcă a iubit o ţară, nişte oameni care n-au fost capabili să-i răsplătească dragostea. Ce poate fi mai dureros decât asta?

Astăzi orice cuvinte spuse despre Adrian Păunescu dor, dar poate că merităm asta. Fie că-l lăudăm, fie că-l înjurăm, cuvintele noastre dor precum nişte lovituri de bici îndreptate asupra conştiinţei. Poate că ar trebui să ne abţinem de la vorbe. Injuriile nu-şi au locul niciodată în vocabularul unui om normal, iar laudele sunt în aceste momente de o cruntă ipocrizie. Dacă n-am ştiut să i le adresăm când omul Păunescu le putea auzi, măcar decenţa de a tăcea să o avem. Dacă n-am ştiut să-l apărăm în faţa revărsării de ură din sufletele veninoase ale unor rătăciţi, degeaba îi ridicăm acum statuie.

Adrian Păunescu a plecat, iar noi ne-am împuţinat încă odată. Suntem tot mai infimi, şi nu e nimeni ca să umple golurile.

Dumnezeu să-l ierte pe « părintele » părinţilor noştri!