Cuvinte reci care trebuiau spuse

Aş fi vrut ca despre dispariţia Mitropolitului Bartolomeu Anania să pot scrie lucruri pozitive. Nu pot face asta. Unii m-ar sfătui, desigur, să mă abţin de la critici. Nici acest lucru nu-l voi face. Asta pentru că m-a dezamăgit modul nedemn prin care înaltul prelat a încercat să « dribleze » voia Domnului, tot aşa cum m-a mâhnit scindarea Mitropoliei Ardealului, numai de dragul celor lumeşti (a se citi bani şi funcţii). Sunt două lucruri, printre multe altele, care mă fac să privesc cu suspiciune conducerea Bisericii Ortodoxe Române. Despre trecutul comunist al instituţiei şi al mitropolitului recent dispărut nu comentez, îi las pe cei care au trăit acea perioadă s-o facă.

Lui Bartolomeu Anania Dumnezeu i-a rânduit ani mulţi şi bunăstare, însă nu şi demnitate în faţa morţii. Ce poate fi mai trist decât să vezi un Mitropolit ajuns la nouă decenii de viaţă cum fuge din calea morţii, căutându-şi scăpare prin spitalele din Viena? Ipocrizie, laşitate ori poate prea multă dragoste de viaţă? Fiecare credincios e liber să creadă ce doreşte. Eu unul nu pot privi cu ochi buni un preot care iubeşte mai mult viaţa decât pe Dumnezeu. Să fugi din calea Domnului atunci când El îţi spune că vrea să te întâlnească este pură lepădare de credinţa pe care ai slujit-o şi cel mai prost exemplu pe care un Mitropolit îl putea da enoriaşilor. Ca să fiu bine înţeles, aici nu vorbim de un om în puterea vârstei, ce ar avea toate motivele din lume să încerce vindecarea bolii, vorbim de un Mitropolit care a încercat să violeze ciclul vieţii. La 90 de ani nu-ţi trebuie prea multă « ureche » ca să-ţi dai seama că Dumnezeu te cheamă. Iar când ai predicat toată viaţa supunerea în faţa Lui, tentativa de a te furişa de la chemare e ca un « strike » la bowling: ţi-ai dărâmat într-o secundă tot rostul vieţii. Adică ai trăit degeaba.

În faţa unui astfel de gest toate faptele bune pe care le-ai săvârşit în viaţă pălesc sub umbra îndoielilor. Un credincios mai puţin habotnic, cum sunt eu, se va întreba: oare de ce i-a fost teamă Mitropolitului de chemarea lui Dumnezeu? Nu poţi fugi în felul acesta decât dacă ai conştiinţa încărcată. Adam şi Eva au căutat la fel să se ascundă de Dumnezeu după ce au muşcat din fructul oprit.  Să fie oare păcatele PS Sale Bartolomeu Anania atât de apăsătoare încât să încline balanţa pe care s-au aşezat şi faptele bune? Nimeni nu poate spune, dar gestul nedemn făcut în faţa morţii cred că oferă numeroase indicii. Dacă are cineva o altă explicaţie îl voi asculta cu plăcere şi-i voi mulţumi pentru că nu m-a lăsat să greşesc îndoindu-mă de calitatea morală a unei feţe bisericeşti importante.

Iertate fie-i păcatele PS Bartolomeu Anania! Dumnezeu să-l odihnească!

Protégé : O explicaţie

Cet article est protégé par un mot de passe. Pour le lire, veuillez saisir votre mot de passe ci-dessous :

Mot de passe :

Recunoaşteţi personajele?

Cine sunt cei doi bătrânei hazoşi din imaginile următoare? Ar fi fost o bună ghicitoare dacă n-ar trăda secvenţele de început, din perioada de glorie a celebrului duo.  Vă ofer şi vouă imaginile deoarece încă nu pot crede că doi oameni se pot schimba atât de mult în decursul a câţiva ani. Ştiu, cu bătrâneţea şi boala nu se poate pune nimeni… totuşi transformarea celor doi comici parcă e prea bruscă… Cine nu mă crede să urmărească ultimul lor film, realizat în 1951, şi apoi aceste secvenţe din 1956.

Nu sunt pe deplin convins nici acum că în videoclip sunt chiar Stan şi Bran…

O felie de adevăr despre poporul român

Am găsit într-o carte veche o foaie respirând parfumul uitat al anilor ’80. E vorba de una din acele hârtii care circulau exclusiv pe sub mână cu rolul de a deştepta din letargie un popor asomat parcă sub obida unui regim scăpat de sub control. Îngălbenită de trecerea grabnică a anilor, cu slove riguros dactilografiate, hârtia poartă pecetea unor ani pe care ne e tot mai greu să-i uităm. Şi, deşi aparţine trecutului, ea ne vorbeşte despre un prezent în care ne regăsim tot mai mult tarele de odinioară…

Ana Blandiana- Eu cred

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?

Şoferii scot în decor inteligenţa

Circulă de câteva zile prin mediile de comunicare un manifest al şoferilor nemulţumiţi de preţul exagerat al combustibilului la pompă. Cred că l-au văzut până acum toţi cei care nu trăiesc într-un vârf de munte. Este vorba de îndemnul la boicotarea benzinăriilor, fie prin renunţarea la alimentare, fie prin alimentarea cu 2-3 litri de combustibil plătiţi în monede cât mai mărunte. Detalii aici.

Aştepta cineva o metodă mai bună de a demonstra că în România chiar şi cultul protestului bate pasul pe loc? Iată, şoferii ne servesc pe tavă argumentul suprem că românii habar n-au să-şi impună voinţa, chiar în chestiuni atât de simple cum este aceasta. Mai rău, nu-şi dau seama că eforturile lor nici măcar nu le gâdilă buzunarul benzinarilor, în schimb pun la grea încercare nervii bieţilor angajaţi din pompe, care nu-s vinovaţi cu nimic pentru că şefii lor umflă preţul combustibililor la fiecare adiere de vânt. Îţi trebuie o doză mare de prostie ca să te raliezi unui protest de acest tip, aşa că mă feresc de entuziasmul stupid care bântuie spaţiile virtuale de socializare (ce sintagmă absurdă!) şi prefer să-i privesc circumspect pe şoferii care-şi închipuie că răstoarnă voinţa euromiliardarilor din industria petrolului oferindu-le pe tavă noi motive să mărească tarifele.

Unde nu-i cap, vai de buzunare. Revolta şoferilor români nu face decât să le arate patronilor companiilor petroliere că sunt indispensabili. La ora asta probabil că Patriciu îşi freacă palmele de bucurie, văzând cât de tare iubesc românii volanul. Atât de tare, încât nu se dezlipesc de el nici atunci când trebuie să protesteze. Cum naiba să nu crească tarifele pentru nişte produse atât de dorite? Orice comerciant ar face acelaşi lucru la urma urmei.

De un ridicol sublim varianta de protest pe care am primit-o de zeci de ori pe messenger: « Dragi Români şi Maghiari, haideţi să nu ne mai lăsăm călcaţi în picioare de benzinarii miliardari şi să-i facem să vadă ce înseamnă să piardă bani. După asta preţul benzinei/motorinei va scade. Să nu intre nimeni în nici o benzinărie pe 17, 18, 19 Ianuarie. Să mergem cu autobuzul, cu bicicletele sau pe jos, sau alimentaţi înainte. Daţi mai departe acest mesaj să ajungă la toată ţara. » Aţi înţeles ce vor ăştia? Să mergem cu autobuzul (de parcă ăsta circulă cu aer) doar pentru trei zile, sau să alimentăm înainte. Nu sunt simpatici protestatarii ăştia? Cum ar putea un om cu inteligenţă medie să exulte în faţa unor asemenea tembelisme? Ce protest e ăsta, în care mesajul transmis benzinarilor sună ca o declaraţie de dragoste?  Întocmai ca nevasta care se refugiază la mama până-i trece supărarea că o altoieşte soţul, şoferii români dau dovadă de acută lipsă de inteligenţă. « Nu putem trăi fără tine, Dinu Patriciu », par a-i spune miliardarului partizanii acestei forme imbecile de revoltă.

Şi eu sunt şofer, şi pe mine mă aduce la disperare preţul mare al benzinei. Singura formă de protest cu adevărat eficientă o consider însă renunţarea pe perioadă nelimitată la folosirea maşinii, din partea cât mai multor români, fără comentarii, fără vaiete, fără publicitate. Acest lucru nu se va realiza niciodată prin manifeste imbecile lansate pe messenger, şi niciodată nu va reuşi în mod planificat. Sabotarea benzinarilor se poate naşte fie din furia adevărată a populaţiei (nu-i cazul încă, şi nu sunt nici perspective), fie din imposibilitatea românilor de a-şi mai susţine confortul unui autoturism (din păcate, o variantă mult mai plauzibilă). Până atunci, miliardarii de carton ai petrolului jubilează. Românii n-au descoperit încă drumul adevăratei revolte, rătăcind pe cărări paralele, ce duc către niciunde.

 

Cât de prost poate fi un jurnalist? Ca bât(c)a!

Ştiam că jurnalismul românesc geme de tembeli, dar parcă asta e prea de tot. Ia citiţi şi vă minunaţi de-aşa titlu: « Veşti bune de la FMI: luăm banii  şi încheiem un nou acord ». Aş râde dacă n-ar fi de plâns, dar România a depăşit demult stagiul în care mai poţi satiriza acţiunile fără discernământ ale clasei politice şi ale susţinătorilor ei. Cum poţi să te amuzi de crimele îndreptate asupra poporului sau de prostia celor care le aplaudă tâmp de pe margine?

Mă mir că nu-i e jenă ziaristei cu pricina să dea un asemenea titlu. Am mai văzut prostii în titlurile din presa « serioasă », dar acum chiar s-a întrecut măsura. Cât de aerian să fie cineva încât să traducă două veşti proaste pentru România într-un articol scris de parcă autorul ar fi asistat în direct la Mântuirea lui Iisus?

Dragă Ana Bât(c)ă, tu cui te adresezi când îţi aşterni inepţiile pe hârtie? Cititorilor în nici un caz, pentru că noul acord cu FMI nu poate fi o veste bună pentru ei. În schimb, poate fi o veste minunată pentru restul lumii: pentru FMI, pentru băncile străine din România, pentru hârăii din politică, gata să se înfrupte din banii pe care-i tot cerşesc. Dar eu te întreb: tu pentru ăştia scrii? Atunci ce rost mai avem noi, ăia care stăm şi ne crucim de aberaţiile care-ţi ies din pix? Ştii, unii dintre noi, cititorii, credem că eşti tâmpită. Alţii suntem de părere că eşti vândută. Poate ne lămureşti care e varianta corectă…

N-aş vrea să-ţi stric bucuria tembelă, dragă Ana Bât(c)ă, dar…

1. Toţi banii de la FMI îi plătim noi, românii, şi copiii noştri, şi copiii copiilor noştri etc…cu dobânzi imense cu tot. Atât de mult îţi iubeşti copiii, Ana Bât(c)ă?

2. Banii împrumutaţi deja începând cu mai 2009, unde sunt? Că s-au tăiat toate veniturile, s-au mărit taxele, s-au păpat aproape 12 mld. de la FMI şi economia se tot rostogoleşte în prăpastie. Unde-s banii măi Ana Bât(c)ă? În băncile-mamă din străinătate cumva? Să nu-mi zici că ne-a plătit Boc pensia şi salariul cu ei, că nu te crede nici Păsărilă!

3. Dacă FMI are doar comision de 0,3% indiferent că folosim sau nu banii, nu cumva noi le plătim aproape 11 milioane de euro moca? Desigur, nu pun la îndoială faptul că România oricum va cheltui aceşti bani, şi va mai cere alţii, dar nici faptul că poporul nu va vedea un cent din aceşti bani nu îl pun sub semnul întrebării.
4. Noul împrumut e cumva semnul că în 2011 ieşim din recesiune? Că aşa ne ziseră domnii Băsescu şi Boc acum câteva zile. Vai, nu se poate, ne-au minţit iubiţii noştri conducători? Iar mata ne spui că noul acord cu FMI e doar aşa, preventiv, să ţinem banii în puşculiţă pentru orice eventualitate… Cu timizii noştri politicieni, ar fi culmea să te credem, măi Ana Bât(c)ă!

5. În fine, punctul al cincilea, te-ai gândit vreodată, Ana Bât(c)ă, în infinita-ţi inteligenţă, ce dracu’ vom face din 2013, când vom începe să plătim nesăbuinţele acestei guvernări? Da, ştiu, crezi c-o să-i înjurăm pe Iliescu, Năstase, Tăriceanu şi pe Sfântul Duh că ne-au aruncat în prăpastie. La vremea aia cei pe care-i priveşti acum admirativ se vor fi refugiat din calea populaţiei furioase în ţări exotice. Vei pleca şi tu cu ei? Poate au nevoie şi acolo de bâte…

Te doare mintea!

Nici n-a început bine 2011 că politicienii români s-au şi grăbit să-şi înscrie numele pe panoul ruşinii europene. Primul care s-a zorit anul acesta să prindă un loc în analele marilor eşecuri diplomatice a fost Ministrul de Externe Theodor Baconschi, cu o declaraţie care l-ar face invidios pe oricare preşcolar nedeprins încă să respecte regulile cele mai elementare ale bunului-simţ. Probabil că nu mai e necesar să reiau primitivismele emise de acest individ, o voi face însă pentru posteritatea acestui blog:

 

« Guvernul român care a finalizat negocierile ne-a introdus în Uniunea Europeană cu această ghiulea de picior. Acum Mecanismul de Cooperare şi Verificare este folosit în alte domenii şi devine un handicap. Şi trebuie să ne gândim foarte serios dacă mai merită să continuăm acest lucru. Noi am făcut progrese în reforma sistemului judiciar.  Dacă ele nu sunt încurajate mai departe, într-o logică de cooperare, există posibilitatea de a denunţa unilateral Mecanismul de Cooperare şi Verificare, rămânând să informăm Comisia cu privire la progresele noastre în domeniul reformei Justiţiei. (…) Noi susţinem orice extindere a Uniunii Europene în Balcanii de Vest. Dar nu putem accepta ca aceasta să se facă fără MCV, în condiţiile în care, în cazul nostru, se menţine MCV ».

Cu alte cuvinte, tu, U.E., dacă nu ne mângâi corupţia pe creştet, îţi dăm cu ciomagu-n cap, că doar forţoşi suntem, ia uite ce muşchi avem! Ia vezi de ne bagă-n Schengen mânca-ţ-aş, că de nu te-a luat mama dracu’. Cocălărism tipic românesc infestând miezul diplomaţiei. Cum să ai speranţe că te mai bagă cineva-n seamă, ca naţie, cu asemenea clowni trimişi să te reprezinte în posturi cheie?

Fără îndoială tembelismul ministrului cu rădăcini proletcultiste mai pune o piatră la temelia izolării internaţionale a României. În contextul slugărniciei afişate până acum de România la picioarele Uniunii Europene, aceste declaraţii halucinante vin ca nuca-n perete. Când ai ales de bună-voie să fii slugă, ţi-ai pierdut dreptul de a-ţi mai încorda muşchii. Altfel spus, cum ai intrat în joc, aşa joci. La urma urmei,  ţi-ai asumat statutul de servitor năzuind că într-o zi vei ajunge şi tu la nivelul stăpânului. Or, acest lucru este imposibil dacă te-apuci şi ridici tonul la cel care-ţi dă de mâncare, într-un stil atât de aberant precum a făcut-o pseudo-diplomatul Theodor Baconschi.

Dac-ar fi să-l credem pe acest domn cocoţat în fruntea diplomaţiei, justiţia din România dă de pământ cu marea corupţie, reformele merg strună, iar România e atât de curată din perspectiva infracţionalităţii încât îşi poate permite să-şi arate colţii altora mai neajutoraţi la acest capitol, în speţă Croaţia. Cu ce-or fi de vină bieţii croaţi că România e condusă de nişte tembeli sociopaţi, pe care intelectul îi trădează în cele mai importante momente, asta nu ştiu. Cert e că găluşca lansată de Baconschi le stă în gât membrilor importanţi ai U.E., şi tare mi-e teamă că ne-o vor scuipa în cap cât de curând. Lăudabilă atitudinea d-lui Cristian Diaconescu, adevărat diplomat care face distincţia clară între două mecanisme fără legătură între ele (MCV şi Schengen), dar care se confundă în mintea uscată a Ministrului de Externe Baconschi.

Din păcate, diplomaţii de carieră sunt ţinuţi pe tuşă în aceşti ani de mediocritate marca Traian Băsescu… Cu oameni precum Mircea Geoană sau Cristian Diaconescu, imaginea externă a României ar fi câştigat enorme puncte la credibilitate. Ne-am ales în schimb cu sinecurişti plantaţi în funcţii cheie pentru că au ştiut cum să « ajute » partidul, iar reacţia liderilor europeni cred că nu mai are nevoie de comentarii.

În faţa Europei Theodor Baconschi ne-a umilit ca popor. Dacă a acţionat singur sau la sugestia cuiva, fost marinar, nici nu mai are importanţă. Noi, ca români, vom culege nu peste mult timp roadele otrăvite. 

La răscruce de ani

Acum, când peste trupul veşted al lui 2010 se aşterne amintirea, vă doresc tuturor un an 2011 înfloritor, în care bucuriile să vă însoţească zilnic. Să iubiţi şi să fiţi iubiţi, să trăiţi frumos şi demn. Nu uitaţi că nu putem avea un an mai bun decât dacă noi înşine vom fi mai buni cu cei din jurul nostru. În pragul unui an nou haideţi să uităm egoismul şi răutăţile care ne umbresc viaţa şi să punem în prim-plan iubirea, bunătatea şi înţelegerea. Dacă vom reuşi să ne lăsăm dominaţi de aceste înalte sentimente, la anul pe vremea aceasta vom trage linie şi vom spune cu regret: « Ce păcat că se termină un an aşa de bun! ».

La mulţi ani tuturor, zâmbete multe să vă lumineze chipul în 2011!

 

Sfârşit de an, sfârşit de vis

Giu, aceasta nu este o scrisoare de adio. Nu voi fi pregătit niciodată să-ţi spun adio. Dar te iubesc, şi dacă asta este alegerea ta eu trebuie să mă supun. Nu ştii cât de mult mă doare să las în urmă toate amintirile frumoase legate de tine. Chiar dacă bănuiam că va sosi acest moment, sorbeam cu nesaţ fiecare secundă de bucurie alături de tine, din priviri făceam dragoste cu tine şi eram fericit cu adevărat, o fericire atât de substanţială încât nici conştiinţa că într-o zi se va termina nu o putea umbri. Ai fost şi vei rămâne o persoană importantă în viaţa mea, o persoană la care mă voi raporta întotdeauna cu emoţie şi tandreţe. N-am avut şansa să te ţin de mână, nici să-ţi sărut fruntea şi obrajii, nici să-mi trec mâinile prin părul tău. N-am putut nici măcar să te îmbrăţişez şi să-ţi spun cât de mult ţin la tine. Dar am dorit să-ţi arăt acest lucru prin alte fapte, minore poate şi fără însemnătate, dar pe care le-am făcut cu cea mai aleasă bucurie.

Atât am putut, draga mea, atât mi-am permis. Niciodată n-aş fi putut umbri în vreun fel relaţia ta cu X, de asta am preferat să-ţi fiu un bun prieten şi nimic mai mult. Acum , după gestul meu dinainte de Crăciun, realizez că te-am pierdut pentru totdeauna şi ca prietenă. Dar aş fi regretat toată viaţa dacă nu ţi-aş fi oferit acea mică şi neînsemnată atenţie. Iartă-mă dacă gestul meu te-a jignit în vreun fel. N-am vrut decât să-mi văd cu propriii ochi posibilităţile de a fi lângă tine. Îmi pare rău că răspunsul tău a fost negativ, dar nu sunt dezamăgit. Ştiu că aşa e cel mai bine pentru tine. Întotdeauna mi-am dorit ca tu să fii fericită şi mă bucur cu sinceritate că ai parte de fericire alături de scumpul tău.

Pentru mine anul 2010 se încheie trist şi nu ştiu în ce măsură voi mai avea puterea s-o iau de la capăt. Mă simt foarte rău pentru că inima mi-e grea ca plumbul. E greutatea unui nou eşec personal care-mi zdruncină iar din temelii încrederea în mine, dar pentru care sunt unicul responsabil. Sunt din nou foarte singur, chiar mai singur decât înainte, fiindcă în marea mea bucurie de a fi aproape de tine i-am ignorat pe puţinii prieteni pe care-i mai aveam. Nu mai erai decât tu în viaţa mea, numai de la tine mai aşteptam un telefon, un zâmbet, ceilalţi deveniseră nişte simpli intruşi pe care-i tratam cu ignoranţă. Dac-ai şti cât mă bucura fiecare vorbă schimbată cu tine… cât mă bucura acest « scârbici » pentru că îmi dădea şansa să te am în preajmă, uneori şi numai cinci minute pe zi… cinci minute care mă hrăneau o zi întreagă, făcându-mă să-mi aştept cu poftă doza următoare…

Of, Giu, atât îmi pare de rău că s-a terminat totul… Acum « scârbiciul » meu a devenit un teren arid, pe care mă ard tălpile să-l părăsesc… din păcate păşesc în a mea viaţă şi mai aridă, în care singura oază de bucurie rămân pozele tale de HI5, din care sorb ca o albinuţă zâmbetul tău ce încă îmi aduce atâta bucurie pură, şi amintirile cu tine…

Giu, eu am înţeles de ce nu mi-ai răspuns la ultimul telefon, după Crăciun, şi nu te învinovăţesc că n-ai făcut-o. Sunt un intrus în viaţa ta, un intrus care şi-a permis să viseze prea departe, doar să viseze… Am căzut în capcana visului deşart conştient că îmi voi frânge inima, şi ţi-am pierdut şi prietenia. Te rog un singur lucru, să nu mă desconsideri, n-am vrut niciodată să par impertinet, să-ţi pângăresc frumuseţea, puritatea, draga mea. Tu eşti specială şi ai provocat în sufletul meu sentimente speciale, asta a fost tot. Dar mintea mea s-a opus inimii şi a învins. Căci dacă inima îmi dicta mereu « ea e aleasa, spune-i-o! »mintea îmi zicea « oferă-i libertatea să aleagă, fiindcă dragostea înseamnă libertate. » Mai bine că raţiunea a învins inima, mai bine…

Acum , la adio, nu pot decât să-ţi doresc o viaţă minunată alături de prinţul tău. Sunteţi minunaţi împreună şi asta e mare lucru. Bucură-l pe el cu zâmbetul tău cald, fiindcă din zâmbetul tău se nasc toate bucuriile celui care te iubeşte. Adio prietenă dragă, îţi mulţumesc pentru prezenţa în viaţa mea, pentru că m-ai scos o vreme sub razele binefăcătoare ale iubirii.

Băsescu e… cum îl vede lumea

Şi ce altceva ar putea exprima mai bine părerea lumii astăzi, în epoca expansiunii Internetului, decât motorul de căutare Google? Fiindcă este încă sărbătoare, abordez astăzi un subiect care mie personal mi-a adus zâmbetul pe buze. Sper să vă placă şi vouă, chiar e distractiv să aflăm ce caută cel mai des pe Google românii despre preşedintele ţării.

Să încep cu definiţia Băsescului, bag « Băsescu e » în burta motorului de căutare şi iată ce iese:

Cred că vă imaginaţi motivele pentru care au căutat românii fiecare dintre cuvintele de mai sus . Doar nu vă imaginaţi că îi caută cineva adresa de email ca să-i spună cât de bine conduce ţara.

Altă variantă pe care v-o sugerez este daţi search pe google la « Băsescu » urmat de fiecare literă a alfabetului. Am încercat « Băsescu a » şi priviţi ce-a ieşit:

 

Vă las vouă « plăcerea » să descoperiţi prin această metodă istoria mandatelor de preşedinte ale lui Traian Băsescu. Chiar dacă n-o să găsiţi prea multe lucruri pozitive, priviţi partea amuzantă a lucrurilor